Ioan Pintea: Poeții adevărați sînt așezați în sacru, uneori mai aproape de Dumnezeu decît preoții

Penița scriitorului Ioan Pintea s-a format în copilărie, atunci cînd a primit de la niște locuitori din satul Runc cărțile de pe „raftul de sus” al literaturii universale. A urmat „întîlnirea esențială” cu părintele Nicolae Steinhardt, căruia „i-a bucurat căruntețele” petrecute zeci de ani în biblioteca Mănăstirii Rohia. Așa a fost părintele Ioan Pintea ucenic toată viață. Mai întîi unor „maeștri” apoi unui „Om deplin”. Astăzi din amvonul Bisericii „Sfinții Trei Ierarhi” din Bistrița părintele încearcă să ofere tinerilor ceea ce a primit în dar de la „Avva” său. Iar familia, soția împreună cu cei doi copii ai săi, nu se mai satură să-l asculte.

Cînd ați căzut ultima oară pe gînduri?

O, cad de foarte mul­te ori pe gînduri că așa le stă bine po­e­­ților, scriitorilor, să cadă pe gînduri. E o stare anume pe care o am foarte des pentru că citesc foarte mult, citesc mai mult decît scriu și asta îmi face foarte bine. Iar atunci cînd citesc o carte sigur că me­di­tez, la ce vrea să spună autorul, la ce poate fi benefic pentru lumea în care trăiesc. Poa­te de multe ori filosofez, poate de multe ori nu sînt un mare teolog să interpretez anumite evenimente care mă pun și mă fac să cad pe gînduri, dar cu siguranță că am o stare de om care nu lasă fenomenele să treacă negîndite pe lîngă mine. Iar gîn­di­rea face bine minții, dar face foarte bi­ne mai ales sufletului.

Cine a fost „Bătrînul” dumneavoastră și ce ați primit în ucenicie de la acesta?

Dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut, „Avva” (n.r.: duhovnic) mi-a fost părintele Steinhardt. Sigur, acum relația noastră culturală și duhovnicească este cunoscută și am scris foarte mult des­­pre această întîlnire, dar ce pot spune în­tot­deauna despre ea este că a fost bi­ne­cu­vîntată și esențială. A fost întîlnirea vieții mele, deși înainte am cunoscut foarte mul­te alte personalități teologice și scrii­to­ri­cești, cum ar fi Ioan Alexandru sau Du­mitru Stăniloae. Pe vremea aceea, eram elev încă la liceu și, să spun așa, eram puțin rebel, dar nu în sensul rău al cu­vîn­tu­lui. Citeam foarte multă teologie și foar­te multă literatură care mergea spre teologie, pentru că vizitam duhovnici foarte buni care îmi dădeau cărți să lecturez mereu. Și, la un moment dat, am fugit din liceu la Mănăstirea Rohia, dar atunci încă nu știam de părintele Steinhardt. Am stat cî­­teva luni de zile, am fost impresionat de biblioteca lor și am zis că nu mai plec de aici, unde lucra părintele, care era biblio­te­car. După vreo trei luni a venit însă Mi­li­ția împreună cu inspectorul școlar și pe toți cei care eram fugiți din liceu ne-a adus înapoi. Așa am fost întrerupți oarecum, am fost predați vieții de dinainte și lucrurile s-au schimbat. Pe urmă am că­u­tat toate posibilitățile să ajung la teologie și iată ca lucrurile au fost bune și am ajuns preot, ceea ce mi-am dorit.

Era atunci o vreme în care, nu numai eu, ci foarte mulți tineri căutau maeștri, căutau un anumit tip de școală. Una în ca­re să învețe liber, una în care să pri­meas­că de la maestru, de la profesor, toate cu­noș­tin­țele și toate binefacerile culturii. Noi în­vățam în niște școli laice în care nu ni se spunea tot, nu ni se vorbea despre ma­rii teologi, poeți sau filosofi. Nu aveai la dispoziție totul și atunci, în momentul în care căutai un asemenea om de tipul lui Steinhardt, deja intrai într-o bibliotecă universală, deja aveai acces la marile te­me ale lumii, la răspunsurile întrebărilor pe care ți le puneai.

Tinerii de astăzi mai caută astfel de maeștri?

Sînt sigur că există tineri care ca­ută părinți îmbunătățiți, sau care caută maeștri într-ale scrisului, de la care me­reu se poate învăța, chiar dacă trăim alte vremuri, cînd putem să dobîndim cu­noș­tin­țe din foarte multe părți. Dar nu e de ajuns doar să le dobîndim. E foarte im­portantă întîlnirea cu un om îmbunătățit, cu un om înțelept, „Mai Mult Știutor” cum spunea Mihai Șora într-o carte, unde are un dialog între „Mai Puțin Știutorul” și „Mai Mult Știutorul”. Au și tinerii astăzi nevoie de un „Mai Mult Știutor” pentru că este foarte important contactul acesta și prezența ta, ca om tînăr, în apropierea unui om deplin din toate punctele de ve­de­re. Eu am avut acest noroc și am trăit pe propria-mi piele această atmosferă, a legăturii dintre „Avvă” și ucenic.

Vasile Mititean a fost și el un astfel de maestru pentru dumnevoastră?

Vasile Mititean a fost, să spun așa, cel care mi-a îndrumat pașii, în co­pi­lărie, în momentul în care eu căutam lecturi importante și autori importanți, pentru că, nu-i așa, la început citim tot și ci­tim haotic, nu cunoaștem foarte bine cam care este raftul important al culturii. Acest Vasile Mititean era un om simplu, căruia îi port o mare admirație și îi mulțumesc me­reu pentru că el a fost acela care mi-a indicat și mi-a spus că trebuie citit Dos­to­ievski, Turgheniev, trebuie citiți Sa­do­­­vea­nu, Preda, Eminescu și Psalmii. Aces­­­­te lecturi sînt foarte importante, sînt lecturi care te formează, lecturi pe care după ce le citești nu mai rătăcești, nu ești haotic într-o zonă a culturii.

La Rohia am găsit o salvare a idealurilor noastre culturale

S-au mai păstrat astăzi din bi­bliotecile acestea alea sătenilor din Runc?

Da. Este o întîmplare extraordinară vizavi de acest Vasile Mititean. În vremea copilăriei mele, el avea o biblio­te­că uriașă. Din biblioteca aceasta am pri­mit foarte mult și am citit la fel de mult. Vasile Mititean era un tîmplar care lucra case, un tîmplar care avea mereu în ranița lui și cărți, pe lîngă uneltele de cons­trucție. În tîmplăria lui se petrecea un fel de simposio, el îmi împrumuta cărți și pe urmă ne întîlneam și dicutam ce am citit, cum am citit și ce cred despre ceea ce am citit. De pildă, îmi aduc aminte că discutam despre Tolstoi, iar eu spuneam sus și tare că „Război și pace” este un mare ro­man, că „Ana Karenina” este un mare ro­man. Și el îmi spunea, „da, sînt cărți im­por­tan­te, dar cea mai tare proză scrisă de Tolstoi este «Moartea lui Ivan Ilici»”. Și peste ani mi-am dat seama că istoria lite­ra­turii, critica literară, așezau această car­te a lui Tolstoi undeva foarte sus, pe raf­tul cel mai de sus și mi-am zis: „Uite, acest Vasile Mititean gîndea în aceeași ar­­mo­ni­e cu criticii literari cei mai profesioniști”.

Biblioteca tîmplarului acesta a fost im­presionantă, o bibliotecă făcută din cărți și autori esențiali, nu din maculatură, nu cu cărți în plus. Și îmi spunea el mie în co­pi­lărie „o să vezi, toate cărțile astea o să le dăruiesc, o să scap de ele, că va trebui cu anii să ajung la o singură carte”. Nu l-am vizitat de mult, dar prieteni de-ai mei ca­re merg pe la dînsul mi-au spus că biblio­te­ca lui conține acum trei cărți. Deci de toate celelalte a scăpat și s-ar putea pînă la urmă să rămînă una. Sper să fie Biblia.

Și ați învățat în curtea acestui țăran cum trebuie citită o carte?

Da. Cred că pentru a putea spu­ne că am citit cu adevărat o carte trebuie să intri în lumea acelei cărți. Să devii pri­e­­ten cu personajele de acolo, să faci parte din lumea aceea. Atît de mult trebuie să te fure o carte și să te absoarbă lectura ei, încît trebuie să faci parte din ficțiunea ei. Este foarte important să reușești acest lu­cru.

Cum vede un „iubitor al Păl­ti­nișului locuitorii săi”?

Tinerilor trebuie să li se spună mereu că înainte de ’89 au fost două mo­dele culturale. Nu spun eu acest lucru, îl spune Luigi Bambulea, un critic foarte bun care a făcut o dezbatere pe tema Păl­tiniș – Rohia. El spune că au existat două școli culturale, cu arderi diferite, dar ex­trem de importante pentru vremea aceea. Constantin Noica s-a retras la Păltiniș, undeva în vîrf de munte, iar Nicolae Ste­inhardt s-a retras la Rohia, tot undeva în vîrf de munte. Și ei au fost căutați, au existat oameni tineri care au dorit să pri­meas­că din preaplinul lor cultural. Sigur că Școala de la Păltiniș este deja foarte bine așezată în istoria culturii românești. Dar Luigi Bambulea a avut această în­de­mîneală să spună că s-a întîmplat ceva și la Rohia. A fost și acolo o altfel de școa­lă, de altă natură, poate cu arderi mai așezate, dar Rohia a dat, ca și Păltiniș, alternative culturale într-o vreme în care în alte părți, în alte instituții, alternativele erau estompate sau chiar nu mai func­țio­nau.

Și i-ați mai mulțumit lui Ga­briel Liiceanu pentru „Jurnalul de la Păltiniș”?

Eu sînt foarte pasionat de Școa­la de la Păltiniș. Pentru mine a însemnat mult în anii ’80, cînd am citit cartea. Atunci mi-a schimbat total perspectiva asu­pra culturii române și universale. A fost o car­te esențială pentru că în momentul ace­la am înțeles că cultura este cu totul și cu totul altceva.

Mai tîrziu, Gabriel Liiceanu mi-a dă­ruit un autograf cu un mesaj în care mi se spunea „lui Ioan Pintea, căruia îi do­resc să devină un locuitor al Păltinișului”. Eu i-am răspuns într-o pagină din jurna­lul meu, spunîndu-i că m-a încîntat foarte mult acest îndemn, dar nu puteam să de­vin un locuitor al Păltinișului de vreme ce eram un locuitor al Rohiei și nici nu mă țineau puterile pentru Păltiniș. Acolo ți se cerea un alt efort cultural, un alt efort inteletual. Părintele Nicolae Ste­in­h­ardt era mult mai îngăduitor decît era, să spunem, Constantin Noica. La Păl­ti­niș s-a făcut cultură de performanță, s-a făcut altceva, dar să nu uităm că se aflau tineri și la Rohia în vremea aceea, printre care mă aflam și eu. Acolo am găsit o salvare a idealurilor noastre culturale, ceea ce este după părerea mea foarte important. Mai venea la Rohia Virgil Ciomoș, un ilustru profesor de filosofie de la Uni­versitate din Cluj, autor de adevărate opuri filosofice, care avea o relație foarte bună cu părintele Steinhardt. Lui i-a în­credințat manuscrisul „Jurnalul fericirii” ca să nu fie confiscat, cum mie mi-a în­cre­dințat manuscrisele Steinhardt. Pă­rin­te­le mi-a lăsat o scrisoare testament pe ca­re eu o dețin și care a fost publicată pe ici pe colo dar și în cartea noastră de dialoguri, „Primejdia mărturisii”. Astfel, toa­te manuscrisele din chilie mi-au fost lă­sa­te mie. Eu le-am restituit mănăstirii Ro­hia pentru că aceasta dorește să facă un muzeu Steinhardt și atunci e mai bine să fie acolo. Dar toate manuscrisele de la Rohia, inclusiv cărțile de predici „Cu­vin­te de credință” sau „Dăruind vei do­bîn­di” mi le-a lăsat în testament, mie.

În închisoare, părintele a căzut pe gînduri și în gîndurile acelea s-a scris „Jurnalul Fericirii”

Spuneați că de la Virgil Cons­tantin Gheorghiu stiți că „după preot, poetul este omul care se apropie cel mai mult de Dumnezeu”. Ca poet, cît de mult v-ați apropiat dumnevoastră?

Desigur, ca fiu de preot, și el în­suși fiind preot, Virgil Constantin Gheor­ghiu are această apoftegmă, care ne arată că preotul și poetul sînt foarte apropiați de Dumnezeu. Pentru că și preotul și poe­tul lucrează cu cuvinte, și lucrînd cu acestea slujesc Cuvîntului, adică lui Dum­ne­zeu. În „Gînduri despre poezia creștină”, un fel de ars poetica, mi-am exprimat pă­re­rile despre cam cum văd eu poezia creș­tină sau poetul care scrie poezie fundamentată creștin. Eu nu consider, de pildă, că un scriitor care folosește mereu cuvintele „înger” sau „Dumnezeu” poate să fie un astfel de poet. Ca să fii un poet creștin poți să scrii despre un fir de iarbă pe care îl vezi că răsare și sparge crusta pămîntului, sau poți vorbi despre o parte de cer sau despre un rîu care curge puternic în munte. Deci poți să vezi lucrările lui Dum­nezeu în tot ceea ce te înconjoară, cum avem exemplu din Psalmi, unde se vor­beș­te despre măreția lui Dumnezeu și des­pre puterea Lui. Sigur că poeții, prin fe­lul lor de a fi, prin felul lor de a avea o re­lație cu Dumnezeu ca iubitori de cu­vin­te, sînt aproape de Dînsul, ei sînt aproape de sacru. Poeții adevărați, Friedrich Höl­derlin, Paul Claudel, Mihai Eminescu sînt așezați în sacru. Poeții adevărați sînt în casa sacră, în locul sacru și atunci si­gur că ei sînt foarte aproape de Dumnezeu, une­ori mai aproape decît preoții.

Istoria „Jurnalului fericirii” spune că după ce a fost confiscată pri­ma variantă, părintele Nicolae Stein­hardt a rescris alta, mai amplă de data aceasta. Putem spune că acest jurnal „s-a zămislit în subteran, unde a fost scris pe creier și depozitat în memorie”, după cum mărturiseste părintele Va­le­riu Anania în Prefața cărții „Amin­ti­ri­le peregrinului apter”?

Da, sigur. Păi tot ceea ce a pus pe hîrtie părintele s-a întîmplat după ce a ieșit din închisoare, pentru că măr­tu­ri­seș­te că nu a scris în închisoare jurnalul, dar a căzut și el pe gînduri și în gîndurile acelea s-a scris „Jurnalul fericirii”. Cartea aceas­ta este una la care părintele a ținut foarte mult. Eu știam despre ea, mi-a spus de foarte multe ori și mi-a spus că a lăsat-o lui Virgil Ciomoș în loc sigur, cum îmi spunea mereu că „după moartea mea tu vei primi manuscrisele din chilie”. „Jur­na­lul fericirii” este o carte esențială nu nu­mai pentru cultura românească, ci și pentru cea universală. Din păcate, ea nu este receptată ca atare, deși a fost tradusă în multe exemplare. Dar nu a avut im­pact. Cred că impactul ei dincolo de graniță nu s-a realizat pentru că nu s-a dorit, cred că au fost alte strategii care au fost străine cul­turii românești, care au făcut ca „Jur­nalul fericirii” să treacă, de pildă, la Pa­ris, aproape neobservat. Cert este că pă­rin­tele a mizat foarte mult pe această carte pentru că dincolo de jurnal, dincolo de orice tip de literatură, este o mărturisire totală a credinței lui, a convertirii lui.

Ați găsit motivul pentru care Nicolae Steinhardt s-a refugiat definitiv în vatra Mănăstirii Rohia?

În primul rînd trebuie să vă spun că la un moment dat era acuzat că s-a că­lugărit din interes. Că s-a convertit din in­teres. Și el a răspuns prompt, direct: „da, m-am călugărit din interes. Da, m-am convertit din cel mai mare interes ca să fiu mîntuit de Hristos. Să pot fi salvat de Hristos”.

Și cum se descurca printre vo­­lume bibliotecarul Steinhardt?

Pe vremea aceea eu eram biblio­tecar la Bistrița, iar el era bibliotecar la Rohia și ne înțelegeam foarte bine. Nu nu­mai că exista la mănăstire o bibliotecă imensă, dar o mulțime de cărți sînt fișate, trecute cu număr de înregistrare chiar de către el. E un document și ăsta, fiindcă e scris de mîna lui. De asta se ocupa el, de biblioteca mănăstirii, care este uriașă. A fost biblioteca tinereții mele deși venea și eu dintr-una. Dar ce am găsit la Rohia nu găseam în biblioteca de la Bistrița. Acolo erau cei mai importanți clasici ai literatu­rii române, cele mai importante traduceri, colecții ale revistelor fundațiilor regale, carte veche și mai era un colț. Unul pe care îl știa părintele, eu și încă foarte pu­țini din mănăstire. Se chema colțul se­cret, loc în care erau cărțile scriitorilor din exil. Acolo am citit eu Eugen Ionescu cînd la noi nu erau apărute cărțile de ese­uri, doar dramaturgia era tradusă în vremea aceea. Am citit înainte de ’89 „Nu” a lui Ionescu care, în epocă, a fost un boom, a dat naștere la multe polemici lite­rare. De asemenea, am citit „Proba labirin­tului” a lui Mircea Eliade, o traducere a Doinei Cornea. Și cred că știu din ce ca­u­ză am ajuns să le citesc. Cred că în cultura română s-a făcut samizdat, că aces­te cărți circulau totuși dactilografia­te, sau ma­nuscrise și nu editate. Tot atunci am citit opere ale lui Virgil Ierunca sau ale Monicăi Lovinescu, volume care nu existau la vedere de care părintele Stein­hardt făcea rost și mi le oferea și mie.

Știa părintele despre relația sa familială cu Freud?

Da, mi-a spus-o mie. Mi-a măr­tu­risit-o într-unul din dialogurile noastre cînd mi-a vorbit despre despre relația lui de rudenie cu Freud și despre legătura fa­milială cu Einstein. Părintele provenea nu doar dintr-o familie cu asemenea ru­de, ci și dintr-una foarte bogată. Tatăl lui, Oscar Steinhardt, avea o fabrică de che­restea în actualul cartier Pantelimon din București. Pe lîngă aceasta, a fost și un mare patriot român, un evreu care a fost decorat cu „Virtutea militară” în bătălia de la Mărășești.

Provin dintr-o familie țărănească care niciodată nu a falsat în comportament

Cînd ați descoperit că dincolo de rugăciunea Psalmilor există și poe­zie?

La școala generală nu țin minte ca profesorul de română să ne fi vorbit des­­pre ce este poezia. Sigur că au fost predați autorii din manual, dar cel care mi-a spus despre poezie a fost tot Vasile Mititean. A mai fost și un alt om simplu, Vasile Dancu. De la acești doi țărani, ca­re aveau un spirit uluitor, am învățat ce în­seamnă poezia. Cu ei am citit primele volume din biblioteca lor. Țin minte că așa i-am descoperit pe pe Dimitrie Ste­laru, pe Octavian Goga, pe Mihai Emi­nescu și pe George Coșbuc. Poezia am învățat-o și datorită faptului că oamenii aceștia scriau poezie. Vasile Mititean, nu, dar era Vasile Dancu și Grigore Pop ca­re înșirau versuri și atunci învățarea despre poezie a devenit ceva foarte firesc. Noi, cînd ne întîlneam, vorbeam despre poe­zie ca despre dealul din față, ca despre pă­durea care cobora pînă în curtea casei. Discutam despre „Divina comedie”, des­pre Dante, și țin minte că eram foarte mîn­dri că acesta fusese tradus de Coșbuc, care se născuse peste un deal de satul în care locuiam noi. Eram foarte mîndri că eram vecini cu Coșbuc și că acesta nu e numai un poet la care trebuie să revenim mereu, ci era și un traducător genial. Asta îmi spuneau mereu maeștrii mei din sat „să nu uiți că George Coșbuc este un căr­turar extraordinar dincolo de poetul foar­te adorat și arhicunoscut”.

La ce vîrstă se întîmplau lu­cru­rile acestea?

Eram prin clasele primare. Prin clasa a șasea am început, în clasa a opta eram deja pregătit de acești oameni să mă întîlnesc cu alți intelectuali extraordinari la oraș și pe urmă să mă întîlnesc cu pă­rintele Steinhardt. A fost o ucenie permanentă și eternă. Și astăzi învăț foarte mult de la cei mai în vîrstă și deopotrivă de la cei mai tineri. Sînt foarte mulți au­tori tineri cărora le citesc cărțile pentru că mă interesează temele pe care le pun în discuție. E foarte important să ai această dispoziție de a învăța, de a primi de la ce­lălalt, pentru că astfel dobîndești smerenie și bine așezare.

Eu am crescut într-o familie în care existau reguli. Mersul la biserică intra în rînduiala casei, munca la cîmp intra în rînduiala familiei, iar mersul la școală ți­nea tot de aceste reguli. Provin dintr-o fa­milie țărănească care niciodată nu a falsat în comportament. Aici s-a născut și do­rin­ța mea să devin preot pentru că am cres­cut într-o casă și o familie creștină cu mama, o femeie foarte credincioasă. Ea este cea care m-a dus la mănăstiri și astfel am prins raza aceasta față de biserică și față de Hristos. Am dorit sa ajung preot și uite că Dumnezeu m-a ajutat și părintele Steinhardt a avut un rol foarte im­portant în treaba asta pentru că el vedea în mine un poet notabil, un scriitor de vii­tor care, zicea el, că poate să-și găsească locul mereu și să însemne ceva. Dar el m-a și îndemnat mult să urmez teologia. Deci preoția a fost dorința mea, a mamei mele, a părinților mei și desigur a fost și această întîlnire cu părintele.

Este o problemă foarte complicată cînd poetul devine maimuță

Care este instrumentarul „omu­­lețului frumos”?

„Omulețul frumos” este poetul, un om „cu mîini mici și puternice”, ca într-un vers din „Casa teslarului”. E un vers despre poezie și despre poeți. Eu am un cult pentru marii poeți ai lumii și îi recitesc. Mi-am făcut un așa plan de lectură încît în fiecare an recitesc cîteva cărți esențiale, cîțiva poeți mari. Recitesc, de pildă, Eminescu, recitesc Coșbuc, dar îl recitesc și pe Umberto Saba, un mare poet italian de o simplitate ieșită din co­mun și de o profunzime egală cu simplitatea, care a trăit în Trieste. Îl recitesc pe Boris Pasternak și recitesc poeții moderni pentru că eu cred, și nu sînt singurul, că recitirea este cea mai bună lectură. Este im­portant să ne reîntoarcem mereu la ma­­rile cărți ale omenirii, la Tolstoi, la Dos­to­ievski. Să recitim marile cărți, acesta este îndemnul meu.

Împreună cu Nicolae Stein­hardt ați construit o prietenie în care diferența de vîrstă era aproape de 50 de ani. Au existat bariere de dialog pe parcursul acestei prietenii?

Părintelui îi plăceau foarte mult tinerii, gîndirea lor și felul lor de a vedea lucrurile din jur. Îmi aduc aminte că a scris o carte despre Geo Bogza, care se numea „Geo Bogza. Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exu­­beranței și Patetismului” și l-am între­bat de ce a scris despre el, că a fost totuși un scriitor care a pactat într-un fel cu re­gi­mul cu care părintele era total împotrivă. Atunci, el mi-a spus că are de plătit o poliță mai veche pentru că în tinerețe scri­­sese „În genul tinerilor”. Acea carte este una în care părintele se apropie de cartea „Nu” a lui Eugen Ionescu, parodiind scri­i­­tori din generația lui Eliade, Cioran, dar și pe Geo Bogza pentru că scrisese poe­mul obscen pe care comuniștii nu l-au edi­tat, „Poem invectivă”.

Iar părintele a avut acest curaj extraordinar să scrie într-o carte despre „Poem invectivă”. Este o treabă uluitoare. Geo Bogza era foarte tînăr cînd l-a scris și a făcut pușcărie pentru el, iar un călugăr la vîrsta aceasta vorbea despre această carte în care lucrurile nu erau cuminți deloc, ci dimpotrivă. Prin umare, Steinhardt ca spi­rit era foarte tînăr. A scris foarte mult despre cărțile autorilor din generația ’80. A fost o generație cu un versant poetic foarte puternic, în frunte cu Cărtărescu, Iaru, iar părintele a scris pagini extraordinare despre ei pentru că și-a regăsit propriile lui idealuri și propriile lui atitudini în poezia lor. El mereu ne spunea că în poezie și în literatură trebuie să fii sincer, să nu maimuțărești. Să spui tu cu talentul tău, cu imaginația ta, lucrurilor pe nume, să le spui sincer pentru că e o problemă foarte complicată cînd poetul devine mai­muță. „Ai grijă să nu devii maimuță”, așa spunea.

Cînd ați auzit prima dată „Ioane, ai reușit să-mi bucuri că­run­te­țele?”

Noi făceam foarte multe plim­bări peripatetice în care discutam despre literatură, teologie, autori sau personaje și mergeam într-o călătorie de la chilia lui pînă undeva într-o poiană din mijlocul pă­durii. Acolo, ne retrăgeam și po­ves­team nestingheriți, nu ne temeam sau fe­ream de nimeni. Într-una dintre aceste că­lă­torii, mi-a spus pe drum la un moment dat că i-am bucurat căruntețele, iar eu i-am răspuns că „mi-ați bucurat și mi-ați fericit tinerețile” pentru că am primit foarte mult de la părintele Steinhardt. Din păcate, nu pot să ofer celor tineri atît de multe cîte mi-a dăruit el.