Radu Vancu: Cred în poezia intensă, excesivă, frumoasă uneori la modul dureros

Inițiatorul „Vă vedem din Sibiu” crede că, în general, românii au ajuns să se deteste mai mult decît ar merita, din cauza unor clișee pe care generațiile le-au tot perpetuat, uitînd să mai vadă și părțile pozitive și mergînd pe idei preconcepute. De aceea, crede că în timpul protestelor de fapt România arăta „incredibil de frumoasă”, datorită solidarității pe care a arătat-o, dar și prin simplul fapt că a putut să demonstreze că oamenii pot empatiza, se pot uni pentru un scop comun. Deși este poet, Radu Vancu crede că asta e de fapt misiunea poetului, aceea de a „reconstrui empatia, speranța și încrederea”, în timp ce versurile pe care le scrie ar trebuie să fie intime și să nu reflecte neapărat realitatea. La Festivalul Internațional de Literatură și Traducere din Iași, care a avut loc în luna octombrie a anului trecut, Radu Vancu spera ca protestele să arate în continuare empatia și solidaritatea românilor.

Cum mai trece acum timpul?

Acum mi se pare că trece în modul cel mai profitabil și mai consistent din întreaga mea existență. Ziua mi se pare uneori suficient de lungă pentru ca să poată încăpea în ea și scrisul de literatură și scrisul de texte politice, de atitudine și de greață în fața gesticulației partidelor de la noi, dar și cursurile de la facultate și protestele din fața sediului PSD din Sibiu și statul cu Sebastian, fiul meu. Mi se pare neverosimil uneori că pot să încapă într-o singură zi atîtea evenimente, e ca și cum timpul ar fi căpătat o atracție gravitațională foarte puternică, în stare să adune în jurul lui fragmente temporale de calitățile cele mai diferite și mai bizare uneori, dar foarte prețioase pentru mine.

Apropo de inițiativa aceasta, „Vă vedem din Sibiu” a început ca o inițiativă plină de speranță a unui nucleu civic format din oameni din diferite domenii care au ales forma unui protest tăcut. Și-a îndeplinit scopul cu care a fost gîndită?

Da, cel puțin două lucruri a reușit, unul dintre ele e legat de scopul social sau civic inițial. Noi am început această mișcare la Sibiu dintr-un soi de disperare. Mi se părea că după un an de zile de proteste, politicienii se obișnuiseră cu ele, nu mai resimțeau presiunea, nu mai reacționau la masele de oameni care mărșăluiau în stradă și cereau o Românie europeană. Atunci ne-am gîndit la cum am putea inventa un soi de protest alternativ, cu un număr mai mic de oameni, dar care să pună presiune pe partide, în special pe coaliția de guvernare. Așa am ajuns la aceste formule de proteste de tip «occupy» cum a fost la început, iar apoi ne-am gîndit să fie picătura aceasta chinezească. În fiecare zi, doar un sfert de oră, la ora 12.00 să fim acolo, în tăcere, zi de zi, sute de zile la rînd și asta speram noi că va genera o presiune și o atenție care să responsabilizeze partidele. Și s-a petrecut. Nu din cauză că domnii de la guvernare ar fi devenit dintr-odată niște oameni mai sensibili și cu bun simț, ci pentru că instuțiile internaționale, mai ales presa internațională și Parlamentul European au devenit atente la noi. Noi protestam doar de o lună cînd Parlamentul European ne-a invitat la Bruxelles ca să discute cu noi, să vadă care sînt nemulțumirile, de ce reacționăm așa, și cum pot ei să ne ajute. Și atunci, la Parlamentul European ni s-a spus foarte limpede de către europarlamentarii de acolo: „să știți că protestele voastre sînt foarte importante pentru noi la Bruxelles, ne arată că există o Românie europeană în stradă care e captiva unor politicieni anti-europeni și noi de la Bruxelles vom face tot ce putem pentru a salva această Românie europeană”. Și asta s-a petrecut, ăsta e primul scop pe care l-a și atins: sensibilizarea opiniei publice internaționale și a instituțiilor politice de la Bruxelles.

Al doilea lucru, poate și mai important pe care l-a făcut „Vă vedem de la Sibiu” este inventarea unei comunități empatice și solidare la Sibiu, oameni care nu se cunoșteau între ei, nu lucrau împreună, însă care au construit o prietenie de solidaritate, de empatie, care funcționează incredibil. Facem tot felul de lucruri împreună, suntem o sumă de comunități de fapt, unii interesați de reacție socială și civică, alții interesați de acțiuni comunitare, alții interesați de proiecte ecologice, de proiecte care privesc aziluri de bătrîni, orfelinate. E o Românie formată din comunități care a apărut în ultimii doi ani în toată țara, nu doar la Sibiu, e o Românie a comunităților care înainte nu exista și care acum este foarte activă și solidară. Și asta ne face de fapt să fim europeni.

De multe ori nu merităm să ne detestăm atît de pătimaș cum o facem

Spuneați că inclusiv la proteste România arăta arăta „incredibil de frumoasă”. În ce consta frumusețea aceasta?

Cînd spun că e frumoasă mă refer la cantitatea uriașă de solidaritate care este evidentă. Pînă acum, una din marotele sau unul din clișeele pe care noi românii ni le serveam singuri era că sîntem incapabili de solidaritate, că România e „țara capro-vecinitei” generalizate, țara invidiei, a resentimentului, fiecăruia pentru el. Ne plăcea să credem asta pentru noi, era unul dintre miturile noastre naționale negative, ne place să ne înjurăm singuri. Uneori merităm, dar de multe ori nu merităm să ne detestăm atît de pătimaș cum o facem. Acum s-a văzut că, iată, România e capabilă de solidaritate pe durată îndelungată, pentru că asta durează de cel puțin doi ani, iar dacă luăm protestele în succesiunea lor cronologică, de la protestele pentru Roșia Montană, Colectiv și așa mai departe, sunt vreo cinci-șase ani de când protestează România în stradă. A învățat să fie solidară, să-și exerseze solidaritatea, să o exerseze eficient și deseori foarte creativ.

Nu pot să uit la protestele din februarie 2017, în Piața Victoriei în București, cum se cînta Enescu la vioară printre protestatari, erau alții care dansau salsa, existau parade cu tot felul de figurine enorme decupate din hîrtie, ale politicienilor, pancarte în rime care sînt poezie reală, poezie autentică și emoționantă. Chiar și purul fapt de a avea 300.000 de oameni în același loc timp de cîteva ore fără să se întîmple vreo tensiune negativă sau vreun eveniment violent e ceva incredibil de frumos și de emoționant. Vedem și la țări cu o tradiție a protestului mare – Franța, de pildă. Nu există proteste mare care să nu degenereze local în acțiuni violente. În România nu s-a întîmplat, iar asta îmi dă mare încredere în poporul acesta pe care prea ne-am obișnuit să-l înjurăm și să-l disprețuim.

Mai e un lucru pe care l-aș spune și care ține de frumusețea protestelor: un alt mit infirmat al nostru e acela al non-perseverenței, al delăsării naționale, în care spunem că sîntem țara meșterului Manole, cu zidurile care se prăbușesc peste noapte – ce-am construit ziua se prăbușește noaptea și trebuie să o luăm de la capăt. Avem ideea că nu putem construi ceva pe perioadă îndelungată.

Iată că putem sta în stradă sute de zile la rînd în pofida descurajării pe care politicienii ne-o servesc, în pofida cantității de greață, de scîrbă și de oboseală naturală care intervine. Am fost acolo, sîntem în continuare acolo și vom fi pînă la capăt și se vede că politicenii noștri nu sînt obișnuiți cu asta, nu știu ce să facă cu noi. Inventează tot felul de teme ca să ne divizeze, precum referendumul, infiltrează oameni violenți printre noi care să dea protestelor o tentă distructivă sau chiar criminală, nu? Nimic nu le iese și le înțeleg disperarea, nu știu ce să facă cu un popor care dintr-odată este treaz, vigilent, reacționează, îi sancționează și nu se mai lasă manipulați. E ceva nou pentru ei și vor trebui să se învețe să trăiască cu poporul ăsta, altfel vor dispărea ca politicieni.

E o axiomă în teoria politică care spune că dacă o societate face o grevă generală de trei zile, orice guvern, chiar și cele totalitare, se prăbușesc.

Ar putea să existe și alt fel de acțiuni de protest?

Cînd am căutat metode noi, alternative, de protest, unul dintre noi, un sibian, a venit cu o carte care aduna, peste 170 de metode de protest alternativ, cu grupuri mici, de la cîțiva oameni la cîteva sute. Nu trebuie să inventăm apa caldă, pînă și aici există oameni, societăți, care protestează uneori de sute de ani cum e cazul Franței, și care au descoperit, inventat, patentat tot felul de metode pe care le putem prelua și adapta la specificul nostru. Să ne uităm și la țări care nu aveau o tradiție a protestului cum e Armenia. A reușit să doboare anul acesta un guvern destul de nasol cu un protest pașnic care consta în traversări infinite în bucle infinite pe trecerea de pietoni care blochează arterele dintr-o capitală. Acolo unde ea nu e semaforizată ca să te poată opri poliția. Asta e condiția – să ai o arteră mare, cu cel puțin o trecere nesemaforizată și poți să o blochezi legal. Sau dansînd: știți că au dansat trei zile neîntrerupt, au fost un milion și ceva de oameni care au dansat pe străzi. Cum poate un guvern să treacă peste asta?

E o axiomă în teoria politică care spune că dacă o societate face o grevă generală de trei zile, orice guvern, chiar și cele totalitare, se prăbușesc. Sau tot asta spune că dacă 5% din populație iese în stradă, orice guvern se prăbușește. Nu poți opri o țară, 5% dintre români ar însemna să fim cam spre un milion în stradă, nu am fost atîția, dar am fost cam 600.000 în februarie și efectul s-a văzut. Deci, de la dansuri, trecerea străzii în bucle infinite, bătăi cu roșii – dar astea nu le-aș recomanda, încă, cel puțin – sînt tot felul de metode de protest, totul e să nu credem că sîntem obosiți, că totul e pierdut înainte. Ăsta e cel mai mare dușman al nostru. Joanna Kornaś-Warwas, traducătoarea poloneză a lui Mircea Cărtărescu, mi-a spus acum un an și jumătate, că noi românii sîntem foarte norocoși, pentru că liderii partidului de conducere polonez sînt carismatici, sînt inteligenți, au rupt un segment important din intelectualitatea poloneză reprezentativă. Ca și cum la noi Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu ar fi trecut de partea PSD-ului, și senzația în Polonia a fost, foarte rapid, că totul este pierdut. Dacă și acești intelectuali vizibili au trecut de partea puterii, totul e pierdut. Pe cînd la voi, scria Joanna, oamenii ăștia sînt niște tipi lipsiți de educație, de orice urmă de carismă. Nu te poți îndrăgosti de Șerban Nicolae sau de Nicolicea oricît ai încerca. Și atunci ăsta e un mare avantaj de fapt: de data asta, faptul că politicienii noștri sînt rudimentari e un mare avantaj, nu te lasă să obosești repede, nu îți dau senzația că totul e pierdut, nu pot rupe fragmente de intelectualitate reprezentativă care să îi justifice cumva, să îi legitimeze. De aceea cred că nu vom obosi și că senzația asta că totul e pierdut care cîteodată ne mai cuprinde nu se va generaliza, e doar o oboseală trecătoare care în câteva zile dispare și o putem lua de la capăt.

Ce v-a făcut, fiind poet, să vă implicați în acțiuni de genul acesta, în chestiuni de politică?

Eu mereu am crezut că poezia este ceva ce ține de tehnologiile empatiei, de atenția la celălalt, de reactivitate, de capacitatea de a te pune în papucii celuilalt. Și într-un fel, ce se întîmplă în România cu excesul acestui partid de guvernămînt care vrea să țină captivă o țară întreagă, este tot un exercițiu de distrugere a empatiei. De fapt, PSD-ul, și nu doar el, ci orice partid „iliberal”, vrea să destructureze țesutul social, să atomizeze persoanele pentru a le controla mai eficient, pentru a nu le lăsa să comunice, și pentru a crea senzația că totul e pierdut pentru ei. Sau că individul izolat în fața partidului stat este complet neputincios. Și atunci asta e treabă de poet – reconstrucția empatiei, a speranței, a încrederii, a atenției la celălalt, recuperarea căldurii umane. Asta am înțeles de fapt să fac, să construiesc speranță cînd uneori ea părea diminuată sau poate chiar pierdută. Nu speranță iluzorie sau utopică, ci care să plece de la fapte verificabile, informații, statistici. Să arăt că nu e totul pierdut, că dimpotrivă, noi avem „the upper hand”, și că dacă avem răbdare și rezistență ei nu au cum să cîștige.

Versurile sînt pentru uz intim, le scrii pentru tine, pentru destinatar, și dacă-și fac treaba în relația asta intimă e tot ce poți să îți dorești

Visați dinainte de școală să fiți ca Adrian Păunescu, pe care spuneați că îl detestați ca poet. De unde această discrepanță?

Visam să fiu un poet, nu neapărat social, dar un fel de maestru Yoda combinat cu Adrian Păunescu. Un tip care spune lucruri atît de abisale despre viață încît oamenii se îngrămădesc pe stadioane ca să îi asculte versurile lui ultra-înțelepte care îi schimbă viața. Era în egal o manie de copil și o manie de poet, că ele sînt foarte asemnănătoare, dar mi-a trecut repede. După aceea, am înțeles că versurile sînt pentru uz intim, le scrii pentru tine, pentru destinatar, și dacă-și fac treaba în relația asta intimă e tot ce poți să îți dorești, și de atunci nu m-a mai interesat de extensia lor publică. Iar ca să vin înspre prezent, tot un poet privat rămîn, cu excepția cîtorva zeci de sloganuri rimate nu m-am transformat într-un poet de tip Adrian Păunescu, de glorificare a faptului social sau a încercării de a fi toboșarul timpurilor noi. Fiind un poet privat, scriind tot despre viața mea intimă și privată, am trecut inevitabil în ea lucruri care țin de poveste, care țin de stradă. Scriind poeme despre fiul meu, Sebastian, de pildă, am scris și poeme despre cum mergeam cu el la protest sau în care el, avînd piciorul rupt după un accident de schi, mă trimitea la protest chiar dacă eu voiam să stau cu el acasă. Seara mă întreba: „de ce nu ești la protest și stai cu mine?”. Îi spuneam „stau cu tine pentru că tu ești mai important pentru mine”, iar el și îmi zicea „nu, du-te, nu îi lăsa pe ăștia răi să cîștige”. Cînd i-am povestit asta lui Mircea Cărtărescu a rîs și mi-a spus că asta e ca în Muma lui Ștefan cel Mare, „du-te la oștire, pentru țară mori”. Numai că de data asta era fiul, nu mama.

Însă convulsiile politice și sociale au trecut în poezia mea numai în măsura în care au influențat ființele dragi despre care scriu și gesticulația contextului intim al vieții mele. Tot un astfel de poet rămîn, cred în continuare că intimul e cel mai important lucru pe care-l avem. În critica literară românească cuvîntul „intim” a căpătat o conotație peiorativă după 1945 – 1948. În comunism, cînd un critic literar scria despre un poet că era intim sau intimist, îl punea imediat pe raftul doi sau trei. Or intim e un superlativ, e ceea ce ai mai profund lăuntric, mai prețios înăuntrul tău, iar a scrie poezie despre asta este lucrul cel mai important pe care-l avem de făcut. Trăim o epocă de evacuare a intimității. Facebook-ul, la care eu țin mult, e totuși, dintr-un anumit punct de vedere, un gigantic aparat de evacuare a intimității și tocmai de aceea cred că e prețios privatul și intimul că ne ajută să ne reconstruim rețelele umane, să ne țină vie empatia. Acolo unde dispare privatul apare totalitarismul și așa este, lucurile se leagă. Poezia trebuie să ocupe cu intimul, iar politicul trebuie să protejeze intimul.
Poate fi considerat un moment al intimului și atunci cînd la șase-șapte scriați catrenuri de nunți și botezuri?
Nu cred, pentru că nu le scriam, erau strict verbale. Compuneam la nunți și botezuri pentru unchi, mătuși, bunici, verișoare mai mari și făceam bani. Eram un fel de Adrian Minune al botezurilor din județul Sibiu. Țin minte cum prin 1983-1984, cînd aveam vreo șase ani, bunicul meu mi-a dat 100 de lei pe un astfel de catren, ceea ce era absolut colosal pentru un copil atunci, foarte mulți bani. Cu 200 de lei strânși la un botez mi-am cumpărat primul și singurul meu aparat de diafilm. Era o meserie lucrativă, cred că niciodată nu am cîștigat mai mult din poezie decît atunci cînd aveam 5-6 ani și recitam la nunți și la botezuri.

Poezia e intensitate în sine, e exces, dacă nu e excesivă, dacă nu e intensă, nu e poezie

La 19 ani i-ați dat poetului Mircea Ivănescu un caiet de poeme cu 200 de file, iar el a spus simplu că nu sînt bune. V-a descurajat într-un fel?

Nu, eram de atunci suficient de megaloman și de grafoman ca să nu mă descurajeze nici măcar un verdict de-a lui Mircea Ivănescu și avea perfectă dreptate. Cînd i-am dat caietul acela, era primăvara lui 1997, aveam 19 ani neîmpliniți, îmi amintesc cum cobora treptele Facultății de Litere. Deși nu ne cunoșteam, i-am dat acel caiet, am convenit să-l sun peste două zile, iar cînd am sunat mi-a spus – „îmi pare rău, versurile dumnevaoastră nu sînt bune”. În momentul în care am închis telefonul eram sigur că are dreptate, am încercat să îmi dau seama de ce nu sînt bune, am citit poezie contemporană cît am putut de multă, am gîndit cît am putut de mult asupra poeziei. Apoi prin toamna lui 1997 l-am invitat la un cenaclu studențesc pe care-l începusem la Sibiu, se numea Icar, un nume gîndit de adolescenții de atunci. Umplusem între timp, în aceste cîteva luni de zile, un alt caiet de 200 de file cu poezii și i l-am dat pe aceasta. S-a uitat la mine și a zis – „dumneavoastră nu sînteți același tip care mi-a dat alt caiet?” M-am prefăcut că nu înțeleg despre ce vorbește, l-am sunat peste două zile din nou și de data aceasta i-au plăcut și am stabilit o întîlnire inițială în care țin minte că m-a întrebat dacă ar fi să scriu un eseu, despre ce poet român aș scrie. Am zis că aș scrie despre Emil Bota, care pe vremea aceea îmi plăcea foarte mult, acum nu îmi mai place. L-am făcut și acesta a fost primul eseu pe care l-a citit el scris de mine. Mi-a mai cerut apoi să mai scriu un eseu despre minciună și am făcut de fapt o povestire despre împăratul chinez care a ordonat arderea tuturor cărților. Așa a început prietenia noastră, vorbea despre poezie întotdeauna foarte personal, ca despre ceva foarte privat și intim, și fără să facă mare caz de ea. Nu purta condiția de poet ca pe o aură în jurul capului, nu credea că a fi poet te modifică radical, antologic, și te făcea să te ridici deasupra lumii și a celorlalți, dimpotrivă se raporta cu foarte mare ironie la propriul scris. Dar de la Mircea Ivănescu am înțeles pentru prima oară că poezia adevărată e ceva mult mai mult decît o poezie, că literatura adevărată e de fapt mult mai mult decât literatură. Iar convingerea aceasta am căpătat-o citind și poezia lui Ivănescu, și literatura lui Micrea Cărtărescu, și poeziile lui Ioan Es. Pop. Toate acestea mi-au arătat că există în poezie o cantitate atât de mare de adevăr încât e și greu de suportat, dar e și ceea ce face literatura atît de prețioasă.

Poezia nu este subtitrarea realității

Și în ce sens spuneți că poezia ne ajută să simțim că „lumea e intensă și merită trăită”?

În ceea ce privește faptul că lumea e intensă, poezia îți arată asta prin faptul că poate extrage din lume o cantitate atît de mare de adevăr, de suferință, de frumusețe, de nefericire. Poezia e intensitate în sine, e exces în sine, dacă nu e excesivă, dacă nu e intensă, nu e poezie, ca să spunem direct. Poezia care e doar inteligentă, doar descriptivă, doar joc textual și cultural e respectabilă, e un fel de cub Rubik cu cuvinte, iar cei care o fac sunt la fel de respectabili ca aceeași care fac cubul Rubik și îl aranjează pe toate fețele. E mare lucru să faci asta, e o dexteritate și doar atît dacă nu e intensă și excesivă.

Însă în ceea ce privește partea cu viața „merită trăită” nu sînt sigur că viața îți arată asta. Nu mă refer doar la faptul că sînt atît de mulți sinucigași și depresivi printre scriitori. Dar în realitate nu apar în mod spontan bannere care spun că viața merită trăită, nu apar în mod spontan însemne luminoase care să spună „iată-mă, sînt aici, merit să mă trăiești, trăiește-mă pînă la capăt”. Realitatea e cumva opacă, nu e niciun sens la vedere în lumea asta, niciun sens expus în așa fel în care tu să-l vezi și să dai cu nasul în el. Lumea este o țesătură destul de complicată de fapte, cauze și efecte, prin care tu te miști. Uneori țesătura te zgîrie și e foarte agresivă, alteori dimpotrivă e foarte mătăsoasă și plăcută la atingere, uneori îți vine să o sfîșîi cu totul și să treci dincolo de ea, alteori te simți bine în protecția ei. Dar nu are un sens evident pe care literatura să îl descrie și să îl subititreze. Poezia nu este subtitrarea realității. Și de asta poezia care e prea motivațională, care ține să spună că viața merită trăită sau nu, că viața are sensul acesta sau altul, pe mine mă descurajează și o privesc cu circumspecție. Cred în poezia intensă, excesivă, profund adevărată și umană, frumoasă uneori la modul dureros, dar care nu ține să spună adevăruri capitale despre realitate, pentru că acele adevăruri nu există și atunci cînd un discurs ține să îți spună aceste adevăruri capitale despre realitate este mincinos. Și țin să remarc aici că și acum am încercat să spun un adevărat capital despre realitate, acela că ea nu are un adevăr capital, și că și asta face probabil din discursul meu unul mincinos. Dar asta e tot ce pot face cuvintele pentru noi.

Și de ce sinuciderea sau moartea sînt lucruri complexe despre care se poate scrie?

Pentru că de regulă se scrie cel mai mult despre lucrurile care refuză cel mai radical cuvintele. Atunci când există fenomene care resping cumva cuvintele, care sînt aproape imposibil de descris în cuvinte, scriitorii au tendința irepresibilă de a le învălui în cît mai multe cuvinte pentru a încerca astfel să le facă cumva inteligibile. Sinuciderea e ceva ininteligibil. Nu poți să pricepi de ce un om pe care-l iubeai s-a omorît. Sînt oameni care au ținut în brațe cadavrul celor dragi sau care au văzut morți. David Foster Wallace s-a spînzurat în fața casei în așa fel încît să se asigure că a fost văzut de soția și prietenii lui – l-au văzut și e o traumă peste care nu pot trece. Jonathan Franzen are două eseuri despre David Foster Wallace în Farther Away. Primul dintre ele este ce a rostit la înmormîntare. Este destul de frumos, dar și de convențional – ce poți să spui la înmormîntare decît lucruri bune despre decedat? Și nu e scris cu o distanță de cîțiva ani după acea sinucidere, e plin de dragoste, de durere, de iritare și de învinovățire dură și directă adresată lui Wallace. Te omori în casa în care trăiesc cei dragi ca să fii sigur că ei te văd, să îi pedepsești pentru ceva, să îi faci să sufere cât mai mult. Alții mai delicați, cum a fost fratele lui Mircea Ivănescu, a plecat de acasă de la București, s-a dus la Brașov, a închiriat o cameră la hotelul Aro de acolo și s-a omorît. Sigur durerea e enormă, dar cel puțin nu contaminezi casa în care trăiesc cei dragi cu spiritul ăsta al sinuciderii, astfel încît ei trec prin camera în care te-ai sinucis tu, în mod inevitabil, zilnic, și retrăiesc trauma. Tocmai de asta evenimentele traumatice, dure, care refuză cuvintele, au atras dintotdeauna scriitorii. Războiul, singurătatea, nefericirea, depresia, astea sînt foarte greu verbalizabile, iar literatura, culmea, se duce acolo. Literatura proastă scrisă se duce în zonele care sunt atrase mai ușor, sociale, politice, și de asta Păunescu e un poet slab, dacă tot l-am pomenit. A crezut că zonele în care cuvintele sînt mai la îndemînă sînt zonele bune pentru literatură. Nu, literatura adevărată se duce acolo unde cuvintelor le vine cel mai greu să existe.

Spuneați că poezia se naște și trăiește din exces. Putem să spunem astfel că poetul este un om al exceselor?

Din păcate da, cei mai mulți dintre scriitori sînt ființe excesive, nu doar literatura lor e excesivă, ci și existența lor. Excesivă și în practicile viicilor, dacă putem să le numim așa, sau a implicării politice excesive într-o parte sau alta. De regulă, scriitorii sînt atrași de totalitarisme din păcate, de ideologii extreme și extremiste, tocmai pentru că ei sînt ființe excesive. Mă întristează că e așa. Dar sînt exemple contrare: mă uit la Cărtărescu, puțini sînt mai excesivi în literatură decît el, puțini s-au dus în zone mai complicate, mai fantaste, mai halucinate și halucinante ale vieții noastre. Însă în viața de zi cu zi e un tip liniștit, firesc, natural, cald, în ce ține de politică caută întotdeauna centrul, ceea ce e foarte prețios și important. În istoria noastră modernă, oamenii care s-au plasat la centru au fost foarte puțini. În generația lui Eminescu, Titu Maiorescu a fost singurul care s-a plasat la centru și singurul care a scris un text anti-antisemit, în momentul în care toți erau antisemiți. Pentru textul acela îl prețuiesc foarte mult. În generația lui Lovinescu, în interbelic, au fost puțin mai mulți oameni la centru, dar tot foarte puțini. Acum mă bucură să văd că se plasează la centru Cărtărescu, Liiceanu, Pleșu. Sînt oameni foarte mulți, nu doar din literatură, intelectuali foarte vizibili, actori, regizori, care se plasaeză cu obstinație la centru. Dacă au un fanatism, e acela al centrului și al moderației. Au pasiunea moderației, o formulă pe care o folosește Ioan Stanomir cu privire la junimiști. Și această pasiune a moderației pe care o teoretizează Stanomir cred că este un lucru vital pentru România, asta trebuie să brevetăm toți – pasiunea moderației cu care să construim centrul acesta care să ne facă o națiune europeană, reală și viabilă.