Robert Van Gestel: Nu a existat niciodată o masă critică în România care să facă lucrurile să meargă
Microfonul de serviciu 21 martie 2012 Niciun comentariu la Robert Van Gestel: Nu a existat niciodată o masă critică în România care să facă lucrurile să meargă 180
Cînd doctorul Robert Van Gestel a ajuns în Iași, chirurgia vasculară se practica deja de 55 de ani în Occident. În România însă, pentru orice afecțiune a venelor, medicii amputau membrul afectat, uneori fără să existe în depozitul de medicamente al spitalului măcar rezerve de antibiotic. În aceste condiții, chirurgul belgian împreună cu soția sa au adunat o nouă trusă medicală de la fundațiile străine și în vacanțe veneau la „Sfîntul Spiridon” să trateze pacienții români și să instruiască tineri pentru o nouă specializare. Însă rana pe care medicii nu o pot cauteriza este cea a sistemului sanitar românesc. Acesta încă nu s-a vindecat de corupție.
Ce știați despre Iași înainte să ajungeți aici?
Vă pot spune că atunci știam cu aproximație cam pe unde este România, dar despre Iași nici nu auzisem. A fost totul la voia întîmplării. În timpul lui Ceaușescu o tînără româncă, Irina, fiica unui profesor foarte cunoscut de la Universitatea de Medicină din Iași, a fugit din țară la Paris și acolo a făcut cunoștință cu o colegă de a noastră, Catherina. După Revoluție, cînd Irina a reușit să sune acasă, a aflat de la tatăl său că situația în spitalele din România este foarte gravă, critică în multe cazuri. Atunci Irina a sunat-o pe prietena sa întrebîndu-o dacă clinica noastră din Bruxelles poate oferi vreun ajutor și așa a venit Catherina să mă întrebe dacă m-aș putea implica într-un proiect de ajutorare a clinicii de chirurgie vasculară din Iași. Așadar Catherina a fost cea care mi-a dat numele persoanei de contact, domnul Eugen Târcoveanu, și am încercat să dau de acest medic, dar nu am reușit deloc. Am trimis o scrisoare, două, trei și nici un răspuns. Din fericire, în același moment, pe etajul în care lucram noi, aveam o infirmieră care nu putea avea copii. Ea m-a întrebat dacă printre cunoscuții mei se află cineva din România care ar putea să o ajute să adopte un copil. Eu nu cunoșteam pe nimeni personal, însă am îndrumat-o spre Catherina. Ea a luat legătura cu cineva aici și în scurt timp infirmiera m-a anunțat că pleacă în România să vadă bebelușul pentru prima oară. Atunci, împreună cu soția mea, i-am spus că vrem și noi să mergem cu ea pentru că nu reușim să-l contactăm pe domnul Târcoveanu. Și așa am ajuns în Iași într-o seară de august. În octombrie, cînd am revenit, am operat trei săptămîni încontinuu de dimineață pînă seara. Domnul Târcoveanu mă anunțase dinainte să mă odihnesc, pentru că nu o să știu încotro să apuc. Și a avut dreptate. În ziua următoare, sala de așteptare pentru operație era plină ochi. Era lume peste tot, pe bănci, în picioare. Abia din acel moment a început perfecționarea medicilor ieșeni pentru clinica vasculară.
Ce drept am eu să le spun românilor, acasă la ei, ce trebuie să facă?
Pînă atunci nu existau cursuri de formare pentru această specializare?
O, nu. Clinica s-a înființat mult mai tîrziu. Ceea ce era de-a dreptul extraordinar era faptul că existau două clinici, prima și a III-a chirurgicală, care aveau fiecare cîte 140 de paturi. Mi s-a părut anormal, pentru întreaga clinică în care lucram la Bruxelles existau 150 de paturi pentru toate specializările. Aici erau 280 numai pentru chirurgie, iar directorii celor două clinici doreau amîndoi să fie șef general. Eu nu am aflat decît cîțiva ani mai tîrziu că organigrama regimului comunist prevedea 20 – 25 de paturi de ambele părți pentru chirurgia vasculară. Dar nici unul dintre cei doi medici nu doreau să le pună în funcțiune pentru că amîndoi erau de acord cu înființarea clinicii, însă la vecinul. Cel mai uman s-a dovedit a fi Victor Strat, pe care am și reușit să-l conving să facem secția. Lui i se datorează meritul de a începe Clinica de Chirurgie Vasculară la Iași. Dacă Strat mi-ar fi spus „nu”, Dolinescu sigur mi-ar fi zi tot „nu”, doar pentru că deja încercasem la vecinul său.
Problema a fost că Strat a ieșit la pensie cîțiva ani mai tîrziu, iar succesorul său nici măcar nu voia să audă discutîndu-se despre clinică. În fața mea era foarte amabil, respectuos, dar în spatele meu făcea tot ceea ce îi stătea în putere ca să nu înaintăm cu nimic, și asta s-a simțit imediat. Atunci mi-am zis: „Nu sînt la mine acasă, ce drept am eu să le spun românilor, acasă la ei, ce trebuie să facă?” și am decis să plecăm în Albania, unde deja aveam alte proiecte de pus pe picioare. Însă, în acel moment, a intervenit o a treia persoană, profesorul Dragomir, care era succesorul lui Dolinescu, de la cealaltă clinică, și care era absolut convins că trebuie înființată această secție. Cînd a auzit ca vreau să plec, a venit după mine și, foarte amabil, mi-a spus că îmi pune la dispoziție 25 de paturi, îmi redă tinerii pe care îi formasem deja, îmi dă o sală de operație și astfel am putut lucra oricînd. Practic, pentru realizarea clinicii de chirugie vasculară a jucat un rol important o suită de trei persoane. Dacă vreunul dintre aceștia trei lipsea, poate clinica nu exista astăzi.
Astfel am început să venim să operăm aici cîteva săptămîni pe an, iar cînd plecam erau încă oameni care ne spuneau „de ce nu ne operați și pe noi?”. Asta era foarte trist. Țin minte că, la început, era o pacientă căreia i-am spus că o voi opera numai dacă reușesc să termin repede cu domnul dinaintea ei. Dacă nu, peste șase luni. Și ea m-a așteptat la ieșirea din operație și mi-a spus „de ce nu și pe mine?” Pe urmă ne-am zis că n-ar trebui să venim să operăm în locul medicilor români care sînt foarte bine pregătiți. Nu exista nici un motiv pentru care să nu facă și ei la fel. Deci trebuia ca oamenii de aici să fie formați pentru această parte a chirurgiei. Și astfel am început să invităm medici, asistente și infirmiere la noi în Belgia să vadă cum se face acolo meseria aceasta.
Exista vreun acord pentru aceste schimburi?
Nu, absolut nici unul. Eram numai noi doi, eu și soția, care făceam acest lucru în colțul nostru. Problema care intervenea era faptul că studenții aveau nevoie de bani, pentru că unui medic tînăr care venea la noi îi trebuiau bani de avion, bani pentru închiriat o locuință și bani pentru viața de zi cu zi. Era imposibil. Din fericire, am găsit o altă organizație în Belgia care ne-a dat bani și care ne-a rambursat biletele de avion ale tuturor studenților. Dar era pentru perioade scurte, deoarece pentru a intra în Belgia trebuia o viză turistică, care era aprobată doar pentru trei luni. Or, în acest răstimp, studenții abia își dădeau seama cum și ce trebuie să facă. În plus, nu exista nici un spital care să plătească rezidenți veniți doar să se uite. Ceea ce ne-a permis să avansăm a fost faptul că unul dintre rezidenți a fost foarte apreciat de profesorul de chirurgie vasculară de la noi. El mi-a spus că „băiatul acesta este un medic foarte bun. Dacă vrea să revină, oricînd îl primim”. Și atunci am întrebat „ar putea veni pentru un an?”, iar profesorul mi-a spus că „dacă găsim bani, de ce nu?”. Așa am reușit, cu acceptul universității, să aducem acești studenți în clinicile noastre pentru formare și care, pe deasupra, să fie plătiți exact la fel precum belgienii. Dat fiind faptul că era o bursă, nu plăteau taxe, totul era gratuit. Doar pentru a veni trebuiau să obțină o autorizație ministerială semnată de rege, care era, în unele situații, foarte dificil de primit. Nu din vina regelui, ci mai degrabă a Academiei de Medicină.
În primul an au venit cinci studenți, apoi alți nouă și în fiecare an numărul lor creștea de două ori. Dar la un moment dat am depășit bugetul, pentru că erau mulți rezidenți care veneau în același timp. Cînd s-a întîmplat asta, ne-am interesat de locurile de la toate spitalele din Belgia, spunîndu-le că avem niște medici tineri politicoși, români, care vorbesc foarte bine franceza. Iar oamenii în general îmi spuneau că au locuri. Astfel a fost pus în funcțiune sistemul. Am reușit să aducem din România un sfert dintre rezidenții care lucrau în Universitatea Catolică din Louvaine. Deci, la trei medici belgieni, era un român. Atunci, universitatea și-a pus problema că încep să am putere foarte mare, lucru de înțeles, pentru că eu am plecat din acea universitate. Sînt profesor aici la Iași, dar nu sînt profesor la mine acasă. Imaginați-vă că într-o zi, chiar înainte ca anul universitar să înceapă, mă anunțau de la universitatea gazdă că mai trebuia să plătesc 100 de euro, că mai trebuia făcută una, alta pentru tinerii care urmau să vină. Iar dacă spuneam că nu sînt de acord, răspunsul era simplu: „Nu mai veniți”. În plus, rectorul din acea perioadă era deranjat că exista cineva din afara universității care-și impunea regulile sale. Din această cauză rectorul mi-a spus: „Aș vrea un acord scris între noi și universitatea din Iași”, acord pe care eu încă nu îl primisem. Acesta a venit mult mai tîrziu, după opt ani mai exact, adică în 2006. Mai mult decît atît, ne-am dat seama că lipsesc foarte multe materiale în spitale, pe care ulterior am reușit să le obținem. Odată ce un sistem de genul acesta este pus în funcțiune, cînd oamenii își dau seama că acolo unde este nevoie și că ceea ce aduc este folositor, ei donează și sînt foarte generoși.
Am avut șansa de a ne naște de partea bună a lumii, dar pentru asta nu avem nici un merit
Deci există solidaritate.
Da, bineînțeles. Păi noi am adunat materiale considerabile. Numai la început trimiteam trei sau patru camioane pe an. Ajungeau aici cu ajutorul celor de la Moldomobila, care veneau în Belgia să aducă mobilă, iar la întoarcere umpleau camionele cu instrumentele noastre. Uneori spațiul pentru noi era un sfert de camion, alteori remorca ne aștepta goală. Era amuzantă această cursă, deoarece ne anunțau în ultimele clipe că au loc în camion, motiv pentru care mereu trebuia să fim pregătiți. Trebuia să avem oameni care să pună umărul la încărcat pentru că la început eram doar noi doi și mama, care ne ajuta. Mai mult, colaboram și cu rețeaua Caritas a diecezei catolice și trimiteam lucruri pentru cămine de bătrîni și orfelinate. Și mai amuzant era faptul că toate aceste lucruri erau depozitate cu ajutorul unui prieten colonel în Școala Regală de Cazarmerie din Bruxelles, fără ca direcțiunea să știe. Așa am transportat de toate, de la paturi pentru spital pînă la mese de operație. În plus, tot din solidaritate, colabora cu noi și un grup de prieteni cu legături importante, un fel de asociație care funcționa numai două luni pe an. Cîteodată se hotărau să meargă în România. Adunau materiale considerabile, veneau cu o caravană pînă aici, împărțeau cadouri de Moș Crăciun, reveneau în Belgia, după care timp de zece luni nu dădeau nici un semn. Dar eu nu puteam să fac așa. Îmi amintesc că, odată, au ajuns într-un orfelinat unde saltelele erau absolut groaznice. Murdare, nespălate, umede și cu arcuri ieșite. Au mers acolo cu un camion plin de saltele noi și i-au spus directorului să ardă în fața lor același număr de saltele vechi pentru ca să le dea din camion altele.
Existau deci, șanse de însănătoșire în spitalele acestea?
Bineînțeles că nu. De multe ori nu existau nici măcar medicamente. Directorul din Iași, domnul Strat, se întorcea spre colaboratorii săi și le spunea să le administreze pacienților măcar un antibiotic pe moment. Însă aceștia răspundeau „Nu avem, domnule!”.
Noi am avut șansa de a ne naște de partea bună a lumii, dar pentru asta nu avem nici un merit. Ne puteam foarte bine naște români, unguri sau polonezi. De aceea noi, care aveam atunci spitalul foarte bine pus la punct, cînd am văzut în ce situație sînt spitalele de aici, nu puteam rămîne fără să facem nimic. Am întîlnit de multe ori rezidenți care ne-au întrebat de ce facem asta. Și simțeam că o spuneau pentru că nu înțelegeau de ce sîntem interesați. Mai mult chiar, într-o zi, unul dintre colegii mei români, care a trecut pe la noi, ne-a spus că a auzit ceva neplăcut. Mi-a spus „există păreri la Iași despre dumneavostră care sînt departe de a fi amabile”. Ce se întîmpla? Pentru a obține viza, românii trebuiau să dovedească faptul că pot studia, că erau înscriși la universitate și că au o bursă cu care să se descurce în Belgia, lucru de înțeles pentru că nu puteau să vină la noi și să trebuiască să fie întreținuți sau trimiși înapoi acasă. Această bursă trebuia să fie de aproximativ 1.000 de euro, însă suma pe care o alocam era un pic mai mare, 1.200 de euro, să spunem, din cauza inflației. Într-o zi, un student care trebuia să vină la noi, îmi cere certificatul, îi spun că are o bursă de 1.100 de euro și cîteva săptămîni mai tîrziu află de la profesorul său de stagiu din Belgia că suma fixată pentru bursă este de 1.250 de euro. Atunci studentul și-a spus: „Uite explicația: proful de stagiu plătește 1.250 euro, iar Van Gestel ne dă doar 1.100. Deci 150 rămîn în portofelul său.” Evident că nu este adevărat, nu sînt eu cel care plătește bursele, iar banii aceia nu trec prin conturile mele. Însă nu sînt sigur dacă oamenii au aflat.
Proiectele acestea s-au desfășurat prin intermediul fundației „Pentru România”?
Nu, fundația am creat-o mai tîrziu pentru că, prin intermediul ei, se putea demonstra faptul că nu spălam bani. Am înființat-o în momentul în care am început să cerem ajutor din partea persoanelor fizice ca să plătească burse private studenților români. De asemenea, am decis să realizăm o asociație non-profit pentru că, atunci cînd ceream ajutor la minister, funcționarii mă întrebau pe cine reprezint, iar cînd le spuneam că mă reprezint pe mine ziceau „bine, însă este un pic complicat”.
Care sînt reușitele fundației pînă acum?
Esențiale sînt mobilitățile pentru studenți. De exemplu, anul acesta sînt aproape 40 de rezidenți care lucrează în Belgia prin intermediul asociației noastre. Ar face-o prin universitate, dar aceasta nu le permite să studieze decît doi ani, timp în care pot beneficia de bursă. Dar acum, fiindcă circulația în UE este liberă, tînărul care a studiat deja doi ani la universitate, care lucrează și se înțelege foarte bine cu colegii săi de acolo, își poate face un contract pe o perioadă nedeterminată, fără acordul universității, dar cu condiții diferite deoarece trebuie să plătească taxe. În această situație, studentul trebuie să primească un salariu mai mare sau cel puțin echivalent cu bursa pe care o primea pe perioada acordului dintre cele două instituții de învățămînt ca să se întrețină. Pe mine nu mă deranjează faptul că cineva care prestează servicii este plătit corespunzător. Nu sînt de acord, însă, cu profesorii care acceptă astfel de stagii pentru a profita de condițiile dificile din România și pentru a angaja medici pe salarii mai mici față de suma care trebuie plătită pe același post unui doctor belgian. Pe de altă parte sînt și proiecte care au rămas în paragină. Am încercat să punem pe picioare la Iași o bancă de țesuturi cu acordul celei din cadrul Clinicii Universitare Saint Luc din Bruxelles. Nu știu exact cum, dar s-au întîlnit trei medici: un ortopedist, un plastician și încă unul. Toți trei au spus: „Formidabil, dar o facem la mine. Nu, la mine. Ba nu, o facem la mine.” Și normal că nu s-a mai făcut nimic. La fel, sînt cîțiva ani de cînd am încercat să înființăm la Iași un centru de îngrijiri paliative. Am tratat cu universitatea, cu Caritas, cu fundații ortodoxe, dar fără rezultate. Toți vor, dar nu există inițiativă. Acum am auzit că s-a deschis un astfel de centru, dar este privat, ori medicina privată nu este pentru toată lumea, ci doar pentru cei care își permit.
Scopul nostru inițial a fost ca bolnavii din Iași să fie îngrijiți bine de oameni pregătiți care au avut ocazia să vadă cum se fac lucruri similare în străinătate. Însă această dorință a noastră nu funcționează aici.
Pentru că rămîn acolo?
Nu. Revin în țară, dar nu găsesc locuri de muncă pentru că există o corupție imensă în lumea medicală de aici. Și îmi vine în minte un exemplu nu foarte vechi. Am avut o studentă rezident care a studiat la noi doi ani și opera foarte bine. La sfîrșitul stagiului l-a întrebat pe fostul ei director din țară dacă și-ar putea continua meseria aici, să implementeze anumite lucruri pe care le-a învățat la noi. Iar tipul i-a spus „da, bineînțeles. Îmi puneți pe masă 300.000 de franci belgieni, care înseamnă 8.000 de euro, și puteți veni oricînd”.
Atunci sînteți de acord cu tinerii medici români formați în străinătate care susțin că în țară nu au nici o șansă pentru a-și profesa meseria?
Da, cred că au dreptate. Ceea ce urmează să vă spun nu am putut verifica, dar cred că este adevărat. Cineva de aici mi-a spus că, dacă un tînăr student află de existența, spre exemplu, la Pașcani, a unui loc pentru un medic chirurg, o să meargă la conducere să afle mai multe detalii. Acolo, trebuie să aibă pentru funcționari un plic, pe care să-l uite pe biroul lor, și atunci conducerea spitalului îl va scoate la concurs, publicînd un anunț într-un ziar. Dar prin acel plic, anunțul nu se mai face într-o publicație locală, ci undeva prin Arad, pentru ca nimeni să nu îl vadă. Vă mai pot da un exemplu. Cunosc un excelent neurolog român care a venit la noi să lucreze, a revenit aici, apoi a studiat iar în Belgia, și spera să revină. Într-o zi, însă, a trecut pe la noi și, înainte de plecare, mi-a spus că „aș vrea să știți următorul lucru. Nu am nevoie de bani. Problema nu este aici. Dar dacă mă întorc în România, în doi ani o să lucrez ca ei, lucru pe care nu îl vreau. Prin urmare prefer să mă expatriez și să rămîn aici.” Iar acum, dumnealui ocupă un post important într-o universitate franceză. Cred că acest om, aici sau oriunde în țară, ar fi făcut un serviciu extraordinar de neurologie. Este păcat. România pierde în acest fel. Mulți tineri care vin la noi ajung la un moment dat să se descurce atît de bine, încît reușesc să schimbe lucrurile prin numărul lor, dar acest lucru nu s-a întîmplat și în România pentru că au fost descurajați și au plecat încetul cu încetul. În țară aici nu a existat niciodată această masă critică care să facă lucrurile să meargă.
Sînt tineri care vin să studieze la noi și care nu vor să se mai întoarcă. La început studiau în Belgia un an sau doi de formare. Acum, am ținut cîteva ore aici la Iași și prima întrebare pe care mi-au adresat-o la terminarea cursului a fost: „există posibilitatea să venim să facem toți anii de pregătire la voi?”, iar alții care sînt în anul al III-lea mi-au spus că vor veni să studieze al II-lea ciclu la noi în universitate. Consider că și aceste două aspecte sînt foarte îngrijorătoare pentru România.
„Dragă domnule, medicii români sînt un flux continuu”
Pe de altă parte sînt străini, francezi, care își iau diploma aici și apoi pleacă în țara lor pentru a se înscrie la rezidențiat. Ce părere aveți despre afirmațiile reprezentanților Ordinului Medicilor din Franța care au anunțat că nu vor mai accepta la concurs astfel de studenți?
Este adevărat, însă acest sistem este de-a dreptul bolnav, prost gîndit. De exemplu, în Belgia, același sistem prevede că „anul acesta putem forma numai X specialiști”. Dar pentru ca spitalele să funcționeze trebuie mai mulți asistenți, motiv pentru care lăsam să vină cadre din România, Polonia etc. Deci este ilogic ca politică, pentru că odată ce studenții belgieni formați de noi termină studiile, pot rămîne în sistem, pentru a acoperi această nevoie pe care ministerul o repară pe moment primind cadre din străinătate. Acest sistem este făcut pentru a diminua numărul medicilor, după un calcul foarte greșit în Belgia și cred că în Franța la fel. În plus, este prost gîndit și din alte două cauze. Eu, de exemplu, am o diplomă de medic, sînt înscris în Ordinul Medicilor, dar de nouă ani nu mai profesez, pentru că sînt pensionat. Dar tot fac parte din acest ordin. Deci acest sistem calculează cîți medici sînt pentru 100.000 de locuitori fără a ține cont de pensionari, care evident că nu mai lucrează, sau de doctorițele care pe lîngă serviciu întrețin și casa, lucrînd part-time. Din cauza aceasta își dau seama, tîrziu, că în cîțiva ani nu vor mai fi oftalmologi, ginecologi sau altfel de specialiști.
Conform unor statistici, numai anul trecut 2.000 doctori au plecat în străinătate.
Eu am aflat în aceste zile că cifra ar ajunge și la 10.000 dacă am aduna ultimii ani. Legat de asta, îmi amintesc că am sunat acum cîteva săptămîni la Ministerul Sănătății în Belgia să întreb de un dosar al unui rezident și i-am spus funcționarei „ascultați, durează 100 de luni. V-aș fi înțeles dacă ne aflam la începutul anului universitar, cînd studenții abia vin, dar sîntem în luna decembrie.” Și ea mi-a răspuns: „Dragă domnule, medicii români sînt un flux continuu”. Sînt cîțiva ani de cînd a început acest fenomen. Puneți-vă în locul lor. Ați urmat o formare profesională strictă care v-a luat cîțiva ani buni de studiu, lucru destul de dificil. V-ați perfecționat în străinătate, ați învățat tehnici noi și aveți abilitatea de a utiliza aparate moderne. În schimb, cînd reveniți în țară pentru a lucra, directorul vă spune: „De acum încolo veți lucra cum lucrez eu și veți uita tot ce ați învățat dincolo”. Nici nu intră în discuție să-i poți folosi instrumentele, iar cînd pleacă în vacanță le încuie în dulap și pleacă cu cheia la el. Ce ați face în locul lor? Ați aștepta politicos să revină șeful și să întrebați „domnule, vă pot folosi aparatele?”. Iar dacă nu utilizați un timp aceste aparate vă pierdeți din experiență. Am întrebat acum cîteva săptămîni un tînăr radiolog care e la noi cum merg lucrurile și mi-a spus „excelent, pînă acum doar am văzut radiografii, acum le fac”. Rezultatul cursului: este în Lille, în Franța, definitiv, împreună cu soția sa oftalmolog.
***
De-a lungul bisturiului
Clinica de Chirurgie Vasculară de la Spitalul „Sfîntul Spiridon” din Iași a fost înființată în 1994 la inițiativa prof. univ. dr. Cristian Dragomir, care i-a avut colaboratori pe prof. univ. dr. Victor Strat și pe medicul belgian prof. univ. dr. Robert Van Gestel. Pînă în 1990 însă, în cadrul spitalului funcționa un compartiment adresat acestei specializări „care se ocupa de arteriopatii, dar numărul de operații de revascularizare efectuat într-un an era de maxim zece”, după cum spune prof. univ. dr. Radu Popa, șeful secției de chirurgie vasculară. După ce chirurgul de la Bruxelles a ajuns în România și a constatat situația critică din spital, acesta a revenit în fiecare an la Iași că să ajute medicii cu cazurile mai complicate, „făcînd parte zilnic din echipa operatorie. Astfel ne-a învățat multe tehnici și cred că dacă nu ar fi venit să ne ajute nu am fi reușit să o scoatem la capăt în multe situații”, a mai adăugat prof. univ. dr. Radu Popa.
Acesta apreciază că înființarea secției de chirugie vasculară a avut un impact major pentru comunitate. „Dacă pînă în 2007 se operau în medie 300 – 400 de pacienți, din momentul realizării secției numărul intervențiilor a crescut logaritmic, în 2011 numărul lor fiind egal cu 1.100”. În ianuarie 2012 conducerea spitalului a hotărît să dea clinicii numele doctorului care a ajutat la înființarea acesteia, Robert Van Gestel. Decizia a fost „de mulțumire pentru un om care de 22 de ani și-a sacrificat vacanțele sale pentru a veni în România și după-amiezile de acasă pentru a tria material folositor Spitalului «Sfîntul Spiridon». Rămîne un exemplu de dăruire pentru semeni care greu se poate egala”, a conchis șeful Clinicii de Chirurgie Vasculară „Robert Van Gestel” din Iași.
Adaugă un comentariu