Românii nu mi-au putut oferi ceea ce eu mi-am dorit cel mai mult: liniște și pace.

Matematicianul și scriitorul Bogdan Suceavă mai vine, din cînd în cînd, în România, deși a ales să se mute din țară acum 20 de ani, în Statele Unite ale Americii. La sfîrșitul lunii noiembrie, s-a perindat pe străzile Iașului, la diverse evenimente culturale care anunțau, printre altele, lansarea noii sale cărți „Republica”. În orele petrecute în Iași, a vorbit cu calm și cu nostalgie la manifestările culturale, iar cel mai mult, spune acesta, i-a plăcut când s-a întîlnit cu studenții de la jurnalism, fiindcă este convins că are o datorie față de ei. Cînd ajunge în America, după furtuna din țară, iubește să se cufunde în rîndurile unei cărți pe care-o scrie pentru români, să urmărească meciurile de fotbal și să se plimbe cu bicicleta. Cele peste 20 de volume publicate și le-a scris pe birourile universităților din America, deoarece România nu i-a putut oferi ceea ce și-a dorit cel mai mult și tot acolo, s-a format ca matematician, alături unii dintre cei mai buni profesori din lume.

Spuneați că în armată nu ați învățat nimic. Vă oferea armata siguranță sau doar vă expunea pericolului?

Atunci era un alt context. Era o datorie față de țară pe care trebuie să ți-o satisfaci. Nouă luni din via­ța ta se duceau acolo. Nu era vorba despre siguranța ta personală, era vorba despre ceea ce trebuie tu să faci pentru țară. Dar ceea ce vedeai la ofițerii Armatei Române, de a­tunci, nu era neapărat o astfel de datorie, ci, din contra, era foarte mul­tă superficialitate, lipsă de profesionalism și lipsă de grijă față de pericolele la care expuneau sol­da­ții.

Cînd ți se face un instructaj ca­re simulează aruncarea unei bombe e una, dar cînd ești aruncat pe te­ren și ești expus, e alta. Spre exemplu, atunci cînd a venit preșe­din­te­le Iranului sau Mihai Gorbaciov la București, dispozitul de pază a ajuns pînă la 10.000 de oameni – era cîte un soldat în fiecare boschet din zona respectivă, însă soldații res­pec­tivi nu aveau glonț pe țeavă și a­tunci mă întreb de ce mai erau puși să păzească? Ce se punea pe pri­mul plan? Protecția cui? Eu mă gîn­desc și la acel soldat. Dacă aveai în­credere în el și îl instruiai, atunci îl înarmai așa cum trebuie, pe cînd, în acel moment, soldații au primit doar o stație prin care ei puteau doar să semnaleze dacă vedeau un terorist care venea să-l asasineze pe tovarășul Gorbaciov. Însă, pînă se transmitea semnalul, pînă ve­neau ajutoare, soldatul ar fi fost făcut praf. Deci, valorile erau un pic in­vers. Or, astăzi sînt armate care pun foarte mare accent pe viața soldatului, îi dau armură și un întreg ar­senal de protecție personală, căci î­nainte de a trimite un soldat la lup­tă, îi dai și o cale de ieșire din bă­tălia respectivă. Armata Română, de atunci, nu a pus pe primul plan viața soldatului și s-a văzut și la Revoluție.

Toate acestea v-au determinat să urîți armata și oamenii de acolo?

Nu, nu este vorba despre ură. Miza este alta și acum trebuie să discutăm aceste lucruri deschis, pen­tru a învăța din ele. Atunci, mă gîn­deam la țară, ca valoare, într-un fel diferit de cum o facem cu toții as­tăzi. S-au schimbat multe, Republica Socialistă nu dădea pașapoarte ce­tățenilor ei și nu puteai să pleci cînd și unde voiai tu, dar România de astăzi îți oferă această libertate. Dacă mîine, cineva vine și decre­tea­ză mobilizare generală, tu ai libertatea de a pleca și de a dezerta, iar pe atunci, asta nu se putea. Toate a­ces­tea schimbă perspectiva ra­por­tului tău cu țara.

Erai forțat să faci ceea ce nu vrei să faci.

Da, și au fost oameni care au în­cercat în repetate rînduri să plece de pe teritoriul românesc.

Am descoperit că aș putea să fiu mai apreciat în America, decât în România

Dumneavoastră ați încercat să fugiți din țară?

Înainte de 1989, în niciun caz, căci eram ferm determinat să continui să trăiesc în România și așa a fost pînă în vara anului 1995, cînd totul s-a schimbat. Viața mea a fost legată de viața universitară, iar pla­nul meu inițial a fost să studiez la un program de doctorat, în Ame­rica, și cu un doctorat foarte res­pectat, să revin în București. Însă, între timp, s-au petrecut două lu­curi – a eșuat lamentabil guver­na­rea Convenției și, mai apoi, perspectivele mele profesionale s-au dezvoltat pe teritoriul american. Am descoperit că aș putea să fiu mai apreciat în America, decît în Ro­mânia. Am făcut și o comparație și am descoperit că aceasta, de fapt, nici nu se suține. Îmi pare rău, dar acesta este adevărul și nici măcar nu sînt original, mulți dintre cei care au plecat din țară pot spune la fel. Acolo sînt tratat cu respect, a­pre­ciat și plătit pentru ceea ce mun­cesc eu, mi se acordă atenția cu­ve­nită, atunci cînd am o părere pro­fesională și cînd spun ceea ce cred eu despre o anumită decizie, iar toa­te acestea, în România, sînt numai niște visuri. Sînt profesori care nu doar că nu sînt plătiți așa cum trebuie, dar nici măcar nu sunt as­cultați și asta este cel mai grav – că un specialist vorbește și factorii politici ignoră părerea acestuia. Pe principiul acesta s-au produs modi­ficări în programa școlară și s-au făcut o grămdă de greșeli. Inclusiv cum a fost gîndit acest guvern de tehnocrați de acum este o ches­tiu­ne discutabilă, fiindcă aceștia nu sînt tehnocrați, unii dintre ei sunt chestionabili în materie de price­pere profesională. Un fost coleg de-al meu, Marius Bostan, care nu era printre cei mai buni, a fost în acest guvern. El nu a impresionat pe ni­meni în universitate și atunci, cum Dumnezeu a ajuns să facă parte din­tr-un guvern de tehnocrați? Eu nu cred că valorile profesionale din Ro­mânia sînt respectate atâta timp cît persoanele cu calitate profesională îndoielnică sînt recunoscute la un nivel înalt.

Sînt profesori care nu doar că nu sînt plătiți așa cum trebuie, dar nici măcar nu sunt ascultați și asta este cel mai grav

Ce ați sperat să obțineți în urma Revoluției?

Aici este vorba despre visurile mele de la 20 de ani. Visam să fac foarte multă matematică la Uni­versitatea din București, să trăiesc în București și să scriu literatură. Speram să fie stabilitate, să nu fie violență în jurul universității. Visam să-mi cresc copilul în România și el să aibă perspective personale și profesionale bune, visam să nu fie atacuri de presă împotriva ni­mă­nui, să nu se publice minciuni, să nu văd că există campanii de presă susținute care să fie direcționate din centre obscure ale puterii, să nu mai fie folosite serviciile secrete pentru alegeri politice; dar acestea oricum s-au făcut în anii 1990.

Visam să fac matematică la Universitatea din București, să trăiesc în București și să scriu literatură. Speram să fie stabilitate, să nu fie violență în jurul universității. Visam să-mi cresc copilul în România.

Unele dintre aceste visuri nu s-au împlinit. Regretați?

Nu sînt sigur dacă s-au în­de­plinit sau nu.

Locuiți de 20 de ani în America, vă creșteți copilul în America și scrieți de acolo.

Eu fac ceea ce vreau, însă o fac în altă parte. Pentru mine nu este niciun fel de regret, eu continui să lucrez ca și cum aș fi în România. E vorba despre următorul scena­riu: eu nu mai lucrez la universitate și aleg să locuiesc undeva într-un vîrf de munte, unde trăiesc așa cum o făceau strămoșii mei din cres­cutul oilor și, din cînd în cînd, mai ies ca să-mi aduc cărțile. De fapt, sînt într-o situație similară, numai că în locul vîrfului de munte, eu merg undeva în Sudul Californiei și muncesc același lu­cru pe care-l puteam face și la Bu­curești.

Spuneați, într-un interviu, că ideea de patrie a fost folosită pentru a justifica niște crime. În ce fel?

Hai să ne gîndim cum a fost a­sasinat, înainte de 1989, Gheor­ghe Ursu – doar pentru că ținea un jurnal personal. Existau ofițeri ca­re dădeau niște ordine, fiindcă își ­i­maginau că apără țara. După 1989, îl avem ca exemplu pe studentul Andrei Frumușanu – oare acolo a fost un accident sau a fost un foc executat din partea cuiva care lu­cra pentru Serviciul de Protecție? Am aflat, ulterior, detalii și ele spun că un om care se gîndea că ser­veș­te țara a omorît un student, dar cum e posibil ca cineva care vrea să-și apere țara să facă asemenea tîmpenii?

Moartea lui Nicolae Ceaușescu a fost justificată de patriotism?

În primul rînd, Ceaușescu ar fi trebuit să aibă parte de un proces pe baza legislației de atunci, în care să existe acuzații foarte bine calculate, documentate și încadrate legal și care să ne împace pe noi, astăzi, cu societatea și cu adevărurile care au ieșit. Nici Ceaușescu nu și-a ima­ginat că cineva va trece la execu­tarea imediată a sentinței și, astfel, cred eu, el s-a fi purtat altfel în tim­pul procesului. Apoi, toate acele ca­­­davre de pe stradă au fost, de fapt, o diversiune, fiindcă trebuia adus la putere un anumit grup politic pre­gătit de dinainte. Și soluția cu procesul a aparținut tot acestui grup. A­cestea sînt acum doar bănuielile me­le, însă aș vrea să văd o decizie definitivă a unui judecător, aș vrea să văd adevărul spus pe cale le­gală.

Ce nu v-au putut oferi românii?

Ceea ce mi-am dorit cel mai mult: liniște și pace.

Este important cum se face mass-media. În momentul în care jurnaliștii produc victime colaterale ale jocului politic, ei fac rău țării. Am fost victima unor astfel de cazuri.

La începutul anilor 90 a fost o campanie de presă împotriva familiei mele

Și acesta a fost motivul pentru care ați decis să plecați?

Da, pentru că la începutul ani­lor 90 a fost o campanie de presă împotriva familiei mele. A fost dur și îngrozitor! S-au publicat foarte multe minciuni și astfel de lucruri s-au publicat pînă în vremea re­centă și pentru mine a contat foarte mult felul în care publicațiile au adus în față articolele și in­for­ma­țiile pasa­te din interiorul centrelor de putere. Tatăl meu a fost acuzat că a efec­tuat niște arestări politice care au avut loc în momentul în care el a avut 12 ani, deci era absolut evident că el nu a putut să fie de față, însă, cu toate acestea, articolele au continuat să apară, inclusiv după ce a fost dată informația exactă. Era foarte clar că era o campanie de pre­să direcționată pentru a bara un drum politic, în condițiile în care persoana în cauză nici nu avea de gînd să intre în politică.

V-ați simțit amenințați?

Da! Astfel de lucuri nu se uită. Și de asta vorbesc de fiecare dată cînd pot cu studenții de la jurna­lism, fiindcă este foarte important cum se face mass-media. Trebuie să existe conștiință profesională. În momentul în care jurnaliștii produc victime colaterale ale jocului po­litic, ei fac mult rău țării. Am fost victima unor astfel de cazuri. Spre exemplu, „Realitatea Bănățeană” din 9 decembrie 1996 scria că sunt pre­zent în Timișoara și că fac trafic de nu știu ce chestie, iar eu, în mo­men­tul respectiv, eram în Michigan și studiam. Care au fost centrele de pu­tere care continuau o campanie de presă împotriva numelui Suceavă? Eu nu intenționam să intru în po­litică. Dar anumite persoane se te­meau ca nu cumva alte persoane să le fure puterea politică.

Spuneați că nu puteți să vă supărați pe americani. Dar procesul de „adopție” a fost ușor?

A mers foarte bine. California State University m-a angajat fără să mă cunoască – este ceva incredibil, o poveste minuntată. Eu am tri­mis un dosar și comisia, care nu era compusă din români și care nu mă știa, mă alegea pe mine din sutele de dosare care erau pe masă. Aces­ta este un exemplu de corectitudine. Mai apoi, și eu am ajuns să angajez oameni și am lucrat la fel. Pe liste erau și români, însă nu i-am fa­vorizat niciodată, fiindcă eu nu o­perez așa.

Cum de ați ajuns în America?

M-am dus, fiindcă voiam să lu­crez cu cel mai bun din lume, profesorul Bang-Yen Chen de la Michi­gan State University. Atunci, s-a ni­merit ca el să aleagă cu cine să lu­creze și, astfel, eu am devenit ul­ti­mul lui doctorand. La vremea a­ceea, habar n-aveam unde este orașul Lan­sing, ba mai mult, nici nu știam bi­ne engleză. Ei m-au învățat limba, m-au învățat să predau, m-au ajutat să trec de niște examene foarte grele și de o corectitudine extra­or­dinară. Au făcut din mine profesionistul care sînt. Eu, inițial doream să mă întorc în România, însă faptul că a apărut și copilul meu pe lume m-a făcut să-mi caut un loc de muncă în America și cînd am văzut ce atmosferă mizerabilă se produce în România, am decis să rămîn.

Imediat după alegerile din America, am avut o studentă care a venit la mine în birou și a plîns

Copilul dumneavoastră vorbește limba română?

Da, dar ca un american care a în­vățat-o mai trziu. El a fost de cîteva ori în România și l-am lăsat să-și facă singur o părere despre ța­ră, fiindcă pasiunea mea pentru România este o chestiune in­divi­­du­ală, nu trebuie ca cineva să mi-o îm­părtășească. El, acum, este student în Statele Unite, în primul an, și el va decide cum se va raporta la țara aceasta.

Vă este viața afectată în vreun fel de venirea la Casa Albă a lui Donald Trump?

S-ar putea să nu mă afecteze pe mine personal, nu direct, deși s-ar putea să schimbe într-un mod fundamental întreaga Americă. Veni­rea lui în fruntea Statelor Unite a fost o mare surpriză. În California s-a votat masiv cu Hillary Clinton și acum există un val de de­za­mă­gire și se simte în discursul cole­gilor și studenților mei. Studenții mei sînt foarte apropiați de mine și vin și-mi spun ce cred. Am avut o studentă care a venit la mine în birou, imediat după alegeri, și a plîns.

Ați afirmat că ați căutat mult timp locul potrivit. Credeți că l-ați găsit?

Categoric da, fiindcă pentru mi­ne este un fel de rai – pot să pre­dau cursurile pe care le vreau eu și pot să-mi scriu cărțile.

Ați spus că după ce ați construit romanul „Noaptea când cineva a murit pentru tine” nu ați mai putut scrie o perioadă destul de lungă.

Eu nu mai lucrez la universitate și aleg să locuiesc undeva într-un vîrf de munte, cum făceau strămoșii mei și, din cînd în cînd, mai ies să-mi aduc cărțile. De fapt, sunt într-o situație similară, numai că în locul vîrfului de munte, eu merg undeva în Sudul Californiei.

Da, pentru că este o investiție personală enormă. A fost o carte ca­re s-a scris cu venele deschise. Este o carte foarte personală și du­re­roasă. Au fost pagini care m-au durut. Spre exemplu, la o întîlnire, am fost pus să citesc un pasaj în care eu aflu de moartea unui bun prieten. Acela a fost un pasaj greu de scris la vre­mea respectivă – era un moment ade­vărat în care afli că cineva care îți este foarte drag moare. Este genul de camaraderie care se întîmplă în armată, este o prietenie foarte pro­fundă între doi bărbați care se află într-o situație tensionată și la care trebuie să reacționeze împreună. A­cesta este genul de chestie pe care armata o creează, chiar dacă era o armată slabă, așa cum era armata noastră.

V-ați simțit vinovat de moartea lui?

Da, mă simt vinovat, fiindcă nu l-am ajutat să învețe mai multă ma­tematică. Cartea face, de fapt, o su­gestie foarte subtilă – că există o sal­vare prin cultură. Partea proas­tă este că nu toată lumea se poate salva așa, însă Cristi o putea face.

Ce v-a determinat, totuși, să vă întoarceți la scris?

Eu am scris la fel de mult și du­pă acest roman, însă am scris altceva, am scris matematică. Este o com­parație interesată referitoare la cât timp îți ia să scrii, pe de o parte, un roman și, pe de altă parte, o lu­cra­re de matematică. Într-un an, am scris șase lucrări de matematică. A fost unul intens. Pentru partea tehnică ai nevoie de mult mai multă concentrare. De fapt, scrierea unei lu­crări de matematică seamănă foar­te mult cu scrierea unei nuvele.

„Noaptea când cineva a murit pentru tine” a fost o carte care s-a scris cu venele deschise

„Nu mă intereseaza să fiu la fața locului și să colectez beneficii de pe urma unor texte literare”, spuneați într-un inverviu. Este acesta un fapt care vă scuză plecarea din România?

Este vorba despre faptul că s-au în­tîmplat tot felul de lucruri ciu­date în Uniunea Scriitorilor, în ju­rul u­nor instituții cum ar fi Uni­ver­si­ta­tea din București. Nu mă intre­sea­ză să-mi gîndesc viața în raport cu distincțiile acestor centre de pres­tigiu, nu mă interesează ce spun și ce scriu despre mine, nu mă inte­resează care este costul de imagine care vine asociat cu faptul că eu le pot spune undeva că au greșit. Cînd ești tînăr și ești foarte naiv, ți se pa­re că este foarte important ce spun boierii cu pălărie despre tine, dar în momentul de față nu-mi pasă. Știu cum și văd cum oamenii sînt plătiți fie cu bani, fie cu recu­noaș­tere și nu mă interesează să fac par­te din acest joc.

Într-un interviu ați afirmat că sînteți scriitor român și profesor de matematică pentru California State University. De ce nu și scriitor american?

Ca să fii scriitor american trebuie să scrii în engleză și să te adresezi publicului de acolo, dar eu vin și spun exact contrariul – că mă inte­resează care este reacția publicului din România față de cărțile mele. Nu mă interesează publicul din afa­ră. Nu spun asta dintr-o frustrare sau altceva, ba chiar am avut cărți traduse. Lucrez cu un material atît de delicat și de românesc, încît pe mine mă interesează părerea româ­nului. Și nu sînt naționalist, fiindcă mă interesează și părerea celor­lalți, dar care este referitoare la România.

Ce părere au colegii despre cărțile dumneavoastră și despre realitatea de aici, din România?

Cînd au apărut cărțile acolo, ei mi-au cerut să le ofer un interviu în care să le povestesc mai multe. De fapt, la California State Uni­ver­sity există un centru de istorie contemporană și mi-au cerut să organizez și un eveniment acolo. Apoi, una dintre studentele de aco­lo realizează o teză de master, în istorie, despre România și a insistat să fac parte din comisie. Eva­lu­a­­rea va avea loc în primăvara vi­itoare. Prima dată, m-am speriat, fi­indcă eu fac parte din departamentul de matematică și ea este de la istorie, însă ea mi-a spus că do­rește să fie și un profesor din Ro­mânia.

V-a oferit matematica libertatea de a face ceea ce doriți?

Independența pe care mi-o dă ma­tematica stă cam așa: cineva poate să te angajeze în altă parte a lu­mii și lumea o să aibă nevoie de ceea ce știi tu. Ori, dacă tu ești protejat și locul tău de muncă este asigurat prin ceea ce tu știi, atunci îți poți permite să spui a­de­vărul. Da, de la adă­pos­tul ma­te­matici poți spune ade­vă­rul.

Care ar fi motivul care v-ar putea face să vă întoarceți în țară?

Garanția că munca mea ar fi u­tilă aici.