Mircea Kivu: Românii se duc la moaște, se închină și au impresia că fac un fel de troc cu Dumnezeu

De vrut, am vrea. Să schimbăm și guvernul, și vecinii, salariile sau timpul în care trăim. Dar așteptăm să vină altcineva. Pentru noi, „statul este ceva exterior, nu are nici o legătură cu noi, este o forță care se impune”, crede Mircea Kivu. Este ca vremea, n-ai cum s-o schimbi. Nu avem destulă voință, iar în piața publică n-o să avem niciodată un milion de români care să protesteze ca-n Grecia. Preferăm să ne închidem în noi, să rezolvăm singuri lucrurile și să-i lăsăm pe ceilalți în pace. „Asta-i o mentalitate moștenită de la comuniști”, continuă sociologul, nu e Je m’en fiche, ci o neîncredere patologică.

Pe Mircea Kivu l-am auzit în ultimele săptămîni vorbind despre recensămîntul din România și despre implicațiile rezultatelor. Periodic, semnează articole în publicații ca „Dilema veche” sau „România liberă”. Sociolog de profesie, a înființat IMAS, prima companie de cercetare de piață din România cu capital privat. Prin măsurătorile pe care le-a făcut, a radiografiat comportamentul și gîndirea românilor. A descoperit teama țăranilor de liberali și țărăniști din anii ’90, cînd au votat FSN-ul și a urmărit evoluția partidelor politice la fiecare tur de alegeri.

M-am dus pînă în fața Comitetului Central și am fost singur

OPINIA VECHE: Putem să ve­dem sociologia și ca pe un soi de ursitoare care vrea să ghicească viitorul?

MIRCEA KIVU: Lumea socială ac­ționează fundamental diferit de lu­mea fizică. În cea fizică teoretic poți să prezici, asta dacă ai suficiente informa­ții, știi care este starea unui sistem din­tr-un moment și care sînt influențele din acel moment. Poate să prezică des­tul de corect. În societate, lucrurile sînt mai complicate, totul depinde de deci­zi­ile oamenilor, decizii care sînt indivi­duale, omul are liber arbitru și nu pot fi prezise. Statistic se pot face niște in­fe­rențe, dar predicția este destul de com­plicată. Totul depinde de niște decizii in­dividuale care nu pot fi explicate.

O.V.: Dar o revoluție poate fi pre­zisă?

M.K.: Poți să îți dai seama că există o situație care să ducă la o revoluție, numai că situația aia poate să se transforme în fapt mai devreme sau mai tîr­ziu. Sau poate, cîteodată, să nu se transforme în fapte. Să se coacă lucrurile, dar să nu se ajungă la o suficientă acumulare de energie ca să declanșeze o revoluție. În 1989, era evident că lucrurile nu mai puteau să meargă așa, începuseră să cadă regimurile comuniste, unul după altul, era evident că o să cadă și regimul din România, numai că putea să mai du­­reze încă ani de zile, toți așteptam că o să se termine asta. Vă mărturisesc experiența mea personală cu revoluția. Știam ce se întîmplă la Timișoara pentru că aveam un prie­ten bun și îmi spunea la telefon, pînă se întrerupea convorbirea, ce se întîmpla acolo. În seara de 20 decembrie 1989, cînd s-a întors Ceaușescu din Iran și a ținut celebrul discurs la televiziune, flan­cat de cei șase membri ai CPEx, atunci mi-am zis „gata, după dis­cursul ăsta se iese în stradă”. Și am ieșit în stradă, m-am dus pînă în fața Comitetului Cen­tral și am fost singur. Am fost deza­mă­git. Nimeni nu ieșise în stradă, deși mie mi se părea că în mo­men­tul ăla oamenii trebuiau să iasă.

O.V.: Dar momentul a venit a do­ua zi.

M.K.: A venit, dar într-un mod ciudat. Eu lucram pe vremea aceea la ce este CURS acum, Centrul de So­cio­lo­gie Urbană și Regională. Se făceau mi­tingurile astea, ale partidului comunist și se spunea că toată lumea să se adune la opt dimineața, mîine, în fața institutului. Mi-am zis că dacă se strînge lumea, atunci începem. De obicei, mă cam fofilam de la chestiile as­tea, spuneam că sînt răcit, pentru că nu exista o metodă de coerciție. Pur și simplu oamenii din timiditate se duceau, dar acolo chiar m-am dus cu interes. La ora opt ne-am strîns tot institutul în fața sediului, ni s-au dat pancarte, steaguri și pe la nouă ni s-a spus că mitingul s-a anulat și am plecat la birou. După vreo două ore ni s-a spus că se ține. Ne-a scos pe toți în piață și acolo se simțea, apropo de predicție, că este un butoi cu pulbere, era nevoie de o scînteie, iar ea s-a produs. Dumnezeu știe cum au iz­buc­nit primele huiduieli.

O.V.: Și cum v-ați simțit cînd ați auzit primele huiduieli în public la adresa lui Ceaușescu?

M.K.: Evident că am fost fericit. Mă pregătisem pentru asta. Noi acolo eram pe grupuri, într-o parte stătea ins­titutul cutare, acolo stătea fabrica nu știu care și m-am fofilat și am plecat din grupul institutului meu, tocmai pentru că mă așteptam ca totul să fie ca în Cehia, ca în Ungaria, unde să înceapă o serie de manifestații. Am plecat din grupul meu, ca să nu mă toarne cineva, m-am dus într-o parte unde nu mă cu­noștea nimeni și acolo am început să strig. Am ieșit din piața respectivă, s-a făcut demonstrația de la Inter­con­ti­nen­tal și știți povestea.

O.V.: Ce ați strigat?

M.K.: „Ceaușescu judecat pentru sîngele vărsat”.

Era un fel de artă pentru artă

O.V.: Ce puteai să faci cu sociologia în comunism?

M.K.: Cum să spun, era o chestie pe care o făceam cu mare plăcere, făceam lucruri interesante, dar știam că e degea­ba. La laboratorul ăsta de sociologie ur­bană, de exemplu, ar fi trebuit să spu­nem cam cum le-ar plăcea oamenilor ca­sele. Noi făceam parte dintr-un institut de proiectare, care a desenat toate blo­cu­rile de le vedem prin București, Iași etc. Și noi trebuia să facem niște studii în care să spunem că oamenii ar vrea să, nu știu, să fie bucătăriile mai mari, să aibă camerele separate. Le făceam frumos, după regulile meseriei, dar știam că nu ține cont nimeni de ele. Țin minte că era un director adjunct care răspundea de activitatea noastră, iar uneori, după ce citea studiul nostru, spunea că este foarte bun ce-am făcut, dar „să îl încui” și să nu îl mai scot de acolo.

O.V.: Și cum vă simțeați? Nu era un fel de autism?

M.K.: Era un fel de artă pentru artă. Între noi ne criticam, ne vorbeam. Era o lume închisă, ne știam cam toți, că eram puțini sociologi. Aveam relații în puținele locuri în care mai exista cerce­tare sociologică, comunicam între noi și erau tot felul de seminarii.

O.V.: Era un fel de presiune din partea regimului în domeniul dumneavostră?

M.K.: Da, era o anumită presiune. De exemplu, ca să publici un articol, el trebuia să fie neapărat împănat cu citate din Ceaușescu. De asta eu m-am și în­dreptat înspre o latură mai cantitativă a sociologiei. În ultimii ani de comunism, eu mă ocupam de demografie. Mi se pă­rea că e o chestie pe care nu poate să o ideologizeze prea tare, sînt niște cifre, date, niște reguli.

O.V.: Știați că nu influențează, în­tr-un fel, pe nimeni munca dumneavoastră, atunci cam ce perspective vă ofereați în condițiile în care nici nu aveați habar cînd urma să pice re­gi­mul?

M.K.: Eu știam că mai mult de po­ziția pe care o aveam eu în institut, nu pot să fiu. Nu eram membru de partid, astfel nu poți, de exemplu, să faci doctoratul. Îți trebuia aprobarea comitetului de partid, iar eu cum nu eram în partid. Eu știam că mai mult decît am fă­cut, din punct de vedere insitituțional, nu pot să fac. Și voiam ca toată lumea să plec din țară. Numai că nu era așa de simplu.

O.V.: Dacă n-ar fi venit Revoluția, cît ați mai fi rezistat așa?

M.K.: Dumnezeu știe. De rezistat, rezistam într-un fel sau altul, dar mă degradam. Deja aveam alte preocupări, jucam bridge toată ziua. Mă duceam în fiecare vineri la film, puneau bilete la ci­nematecă și eram un grup care stă­team în fiecare săptămînă, și spuneam po­vești acolo.

O.V.: S-au deschis porțile, a venit revoluția, ce vă aducea acum sociologia?

M.K.: Eu am tot oscilat, înainte de ’89 pornisem pe o cale academică, eram cercetător și prima mișcare a fost, chiar în 1990, să mă duc la Institutul de Cercetare a Calității Vieții. Mi s-a părut o chestie interesantă, după aia am plecat în Franța, la un master, în Paris, pe demografie. Am stat un an acolo și cînd m-am întors mi-am zis că în sistemul academic tot ești dependent de stat. Pînă la urmă, tot ești la mila cuiva care îți dă sau nu banii ăia ca să mergi la o deplasare, la un congres. Am visat să trăiesc în capitalism, care înseamnă să faci ceva care să producă și de asta am început, împreună cu cîțiva prieteni, acel institut IMAS. Eu m-am întors în 1991, în vară, iar în toamnă am început să lucrăm la institut.

O.V.: Era prima companie privată de acest gen din România, era cerere la vremea respectivă?

M.K.: Cînd am înființat, în Româ­nia, cercetare pe opinie publică făcea numai institutul de stat ISOP, el a făcut exit poll-ul la primele alegeri și mai erau cîteva institute academice. Am zis că trebuie să fie și o alternativă. Atunci era o sciziune clară FSN și anti-FSN. Și evi­dent că astea de stat erau controlate de FSN. În primă instanță a fost o idee bună.

Partidul comandă sondaje și publică numai ce le convine

O.V.: Care au fost primele alegeri la care ați lucrat?

M.K.: La cele din 1992, unde am lu­crat în echipa lui Emil Constanti­nes­cu. Făceam sondajele și un fel de con­sultanță.

O.V.: Cum se face că sondajele co­mandate de un anumit partid îi sînt întotdeauna favorabile? Este normal ca un institut să își arat o astfel de afi­nitate politică?

M.K.: Sînt două lucruri aici. O da­tă, sînt institutele care manipulează cu bună știință și de obicei acestea-s institute pe care le vezi că apar azi, dispar mîine și care nu au nimic de apărat și mai sînt cele care au o oarecare ve­chi­me în spate și vor să mai existe și peste un an, doi. Ele nu prea își permit să ma­nipuleze cu bună știință, însă se întîm­plă tot feluri de lucruri ciudate. O bună parte din opinia publică începe să devină conștientă de o anumită afiliere politică a institutelor. Dacă institutul X este apropiat partidului nu știu care, cînd te duci în casă la om și îi spui că vrei să îi aplici un chestionar și dacă el nu simpatizează partidul acela, are șan­sa să nu vrea să stea de vorbă și așa se se­lectează respondenții în funcție de nu­mele institutului, de imaginea celui ca­re face cercetarea. Bine, sînt și care au reușit să își creeze o reputație de a nu avea afilire politică.

O.V.: Și alte moduri prin care pot fi conturate rezultatele în favoarea ce­lui care a comandat sondajul? Nu cred că sînt suficienți oameni care să cunoască simpatiile unui institut și să deturneze astfel răspunsurile pe care le oferă.

M.K.: Eu nu cred că un institut serios învîrte cifrele. Este, între cei care fac sondajele de opinie, un fel de competiție profesională, de rezultatele care sînt confirmate de alegeri. Mai este un fel de manipulare, dacă ești un institut care este angajat de un partid, de obicei mai ales în perioada de campanie, partidul îți comandă sondaje foarte frecvent, de obicei, în ultimele trei, patru luni, are nevoie în fiecare săp­tămînă de cîte un sondaj, însă ei le publică pe alea care le convin. Aici nu prea ai cum să controlezi dacă îl publică sau nu, decide el. Mi s-a întîmplat la campania de la București, cînd a fost Băsescu contra lui Geoană. Atunci IMAS a avut contract cu PSD. Am făcut săptămînă de săptămînă cîte un sondaj, iar primul pe care l-am făcut, la începutul săptămînii îi arăta cam la egal. Săptămînă de săp­tă­mînă după, vedeam cum crește Bă­ses­cu și se diferențiază Geoană. Practic, dacă puneai un grafic cu rezultatele alea și îl mai prelungeai cu un segment unde mai puneai un sondaj pînă la data alegerilor obțineai exact rezultatul votului, numai că următoarele sondaje ei nu le-au publicat. Atunci, imaginea a rămas că IMAS e ăla care a favorizat PSD-ul în alegeri.

O.V.: Și ce v-a impresionat cel mai mult la răspunsurile primite?

M.K.: Am o imagine de la primul sondaj din ’90 pe care l-am făcut, înain­te de celebrele alegeri de atunci. Lu­crurile se vedeau în București cu totul altfel decît erau în țară. Lumea era jumătate pro, jumătate contra. Mie mi-a picat județul Vaslui. Nu aveam mij­loa­ce și nici timp să mergem din casă în casă și m-am asociat cu un prieten de-al meu care era redactor la televiziune la o emisiune, „Vocea satului”. La țară avea o imagine cunoscută. Și el trebuia să facă nu știu ce reportaj și am mers într-un sat din Vaslui. Ca să găsim oa­meni mai mulți la un loc, îi abordăm atunci cînd vine rata de la oraș cu na­ve­tiștii. Stăm acolo în stație. A venit rata și el a început să țină un discurs deodată „Mă știți, sînt Martiniuc, de la TVR, uite am venit cu un domn sociolog să aflăm ce gîndiți, cum vedeți voi ale­ge­ri­le”. S-au dat jos mulți și se vedea o masă de oameni care se uita la noi, dar trecea, iar el contina să vorbească și la un moment am văzut că sîntem numai noi doi. Imaginea aia era formidabilă, cu tipul care credea că are priză în sat, iar oamenii treceau nepăsători. Era pe­­rioada în care totul era suspect. Țin minte că îmi spuneau „bine, vă răspund, dar să nu fiți de la partid”.

O.V.: Dar oamenii ce v-au răspuns?

M.K.: Atunci am văzut că este jale. De fapt, în țară, FSN-ul e atotputernic, toți erau cu spaima că dacă vin liberalii sau țărăniștii, se întorc moșierii, vine regele și le ia nu știu ce, că oricum nu mai aveau nimic. Atunci mi-am dat seama că alegerile nu pot fi cîștigate, nici nu se punea problema să fie pe aproape. Iliescu a avut 80 – 90% atunci.

O.V.: Dar care a fost cea mai cu­rioasă măsurătoare pe care ați făcut-o?

M.K.: A fost unul interesant care era înainte de intervenția în Irak. Îi în­trebam pe oameni dacă trebuia ca România să se bage sau nu în Irak și în perioada de cînd am strîns datele și pînă l-am publicat noi, România a intrat în Irak. Românii n-au fost de acord.

O.V.: Ați greșit la vreo măsu­ră­toa­re?

M.K.: Da, la primul exit poll din ’96, pe care l-am făcut pentru Pro TV. Încă era lupta între IMAS și IRSOP (Institutul Român de Sondare a O­pi­niei Publice) și lupta între televiziunea de stat și televiziunea particulară. Acolo am greșit rău de tot. La turul întîi a ieșit Iliescu și pe locul doi Constantinescu. Noi am dat rezultatul invers, la noi, pe primul loc ieșise Constantinescu. Ches­­tia, din fericire, s-a uitat destul de repede, pentru că pînă la urmă a cîștigat Constatinescu, iar ăștia spuneau „uite au dat rezultatul bun, dar mai de­vre­me”. Constantinescu a cîștigat la turul al doi­lea și pentru că opinia publică era favorabilă lui.

O.V.: Cît de mare a fost diferența?

M.K.: Mare, nu mai țin minte exact cît, dar cred că am ieșit cu vreo zece pro­cente.

O.V.: Care e eroarea maximă per­misă?

M.K.: La un exit poll nu ar trebui să fie mai mare de un procent. Acolo intervievezi foarte mulți oameni, zeci de mii de oameni. Acolo am scăpat din vedere logistica, este una foarte complicată la exit poll-uri. Vă dați seama interviurile trebuiau să se facă foarte re­pe­de, să centralizezi toate chestio­na­re­le, iar în 1996 era o problemă și cu ches­tionarele. Operatorul trebuia să ia o pauză să se ducă acolo unde găsea un telefon fix, să citească și să dicteze re­zul­tatul la telefon. Am cam pierdut atunci controlul, apoi am constatat că unele chestionare le înregistraserăm de două ori. Cu unii operatori am stabilit să trimită chestionarele prin fax, dar ei le-au trimis și prin telefon. Plus că am avut niște consultanți profesionști de la un institut britanic, care s-au ocupat de partea metodologică. Mai este ceva, la exit poll-uri nu se publică rezultatele brute, se fac niște estimări pe baza rezultatelor pe care le-ai obținut, pentru că trebuie să faci niște corecții. Prezența la vot nu este la fel în toate toate secțiile de votare, de exemplu. Eu le-am spus că nu are cum să iasă Constantinescu pe primul loc. M-am certat cu ei pînă în clipa în care trebuiau să apară rezultatele pe ecran și cum să spun, cînd s-a dat legătura, noi încă ne certam, nu stabilisem care variantă să o spunem, iar englezul a dat-o pe a lui. Apoi, pentru că am avut dreptate, mi-a dat o sticlă de whiskey.

„Ocuppy Wall street” seamănă foarte mult cu mișcările hippie din anii ’60

O.V.: După această criză economi­că trebuie să vină neapărat un alt regim autoritar, așa cum tot se mai vorbește prin mass media?

M.K.: Adevărul este că, după criza cea mare din ’29 – ’30, cam asta s-a întîmplat, în toată Europa au venit re­gi­muri totalitare, în Germania, Italia, cam peste tot, e clar că extremismele cresc după perioada de criză.

O.V.: Poate să genereze și o nouă orînduire socială?

M.K.: Nu știu neapărat dacă o nouă orînduire socială, dar niște schimbări da. Ele seamănă foarte mult (n.r. mișcarea Ocuppy Wall Street) cu mișcările din anii ’60, cu cele hippie, cu mișcările re­voluționare din Franța. Tot capitalism s-a numit și înainte, și după, dar au fost clar niște schimbări radicale. Lumea ara­tă altfel după lumea aia.

O.V.: Poate să înceapă din Grecia această schimbare?

M.K.: Poate că în Grecia este și o tradiție a revoltei mult mai puternică decît în alte părți. Pe de altă parte, acum am aflat și eu că Grecia a mai intrat, de cîteva ori în secolul ăsta în insolvență de plată. Nu știu dacă de acolo va în­ce­pe. Mai degrabă mi se pare că dinspre Spania, din partea cealaltă se va în­tîm­pla. Acolo revoltații încep să se organi­zeze acum într-un fel de democrație directă, la nivel de cartier.

O.V.: Românii ar fi în stare să organizeze proteste atît de mari?

M.K.: Evident nu, cum să spun, în Grecia nu a tăiat nimeni 25% din sa­la­riu, dar mișcările de prostest au fost mult mai vehemente. La noi, sindica­te­le au scos și ei o mînă de muncitori în stradă. La noi nici nu există forme de organiza­re a societății civile. Sindicatele sînt o varză, cel mai puternic sindicat are pre­ședintele și vicepreședintele în pușcărie pentru fapte de corupție. De fapt, la începutul anilor ’90 au fost forme de organizare a societății ci­vile destul de puternice, chiar eficiente. În primele zile din ’90 chiar conta ce spunea. Îmi amintesc că a fost un minis­tru, despre care s-a demonstrat că a fost securist și s-a schimbat. Pînă în 1996 a fost o presiune a societății civile constante asupra politicului din România. La mitingul de înființare al Alianței civice, în ’94 – ’95, au fost un milion de oameni pe stradă, era impresionant. În piața de la fostul CC nu mai puteai să arunci un ac.

O.V.: Acum s-ar aduna un milion de oameni?

M.K.: Nu, păi ce vreți mai greu decît să iei 25% din salariile oameni­lor? Oamenii au început să se închidă în ei, să încerce să își rezolve probleme singuri, așa cum făceau în comunism. În general, la români, cam ăsta e efectul Ceaușescu care a rămas în fie­care. Ne simțim bine chiar dacă cel de al doilea o duce rău. Un om normal, da­că își face o vilă luxoasă cu piscină, dar strada care ajunge la piscina aia e plină de gunoaie și e mizerie, nu se simte bine. Încearcă să facă ceva ca și ce e în jurul vilei lui să fie respirabil. La noi nu, la noi omul își face niște ziduri cît mai înalte, acesta este un fenomen interesant în arhitecura românească. Dacă mergeți acum în Cotroceni, unde sînt casele, să zicem, ale micii burghezimi interbeli­ce, vedeți că nu sînt decît niște garduri mici, dar vilele noi au niște garduri imen­se, niște ziduri de piatră sau cel puțin care-s cu sticlă mată.

Oamenii se declară din inerție ortodocși

O.V.: Stereotipurile sau clișeele care se spun despre un anume popor pot să influențeze evoluția acestuia?

M.K.: Greu de spus, sigur că există clișee și stereotipuri, în ce măsură sînt ele justificate, mi-e greu să zic. Într-un fel, stereotipurile generează realități. Ui­tați-vă cu țiganii, sînt stereotipuri le­gate de ei, ei se izolează în comunitate, funcționează după regulile lor, pentru că nu au încredere în regulile celorlalți întrucît îi discriminează și atunci ei de­vin și mai țigani. Se transformă într-o realitate, nu mai este stereotip. E forma care creează fondul, pînă la urmă, teoria lui Lovinescu.

O.V.: Românii sînt…

M.K.: Descurcăreți. Și descurcăreți înseamnă că uneori găsesc soluții ingenioase, ne lăudăm cu totul felul de in­venții, dar din punct de vedere social sînt probleme mari. Lipsește ceea ce se cheamă capital social.

O.V.: Ortodoxismul este un tra­de­mark la români?

M.K.: La ultimul recensămînt, procentul celor care au spus că sînt atei, fără religie sau care nu au răspuns la întrebare a fost mai puțin de 1.

O.V.: Acum cît ar fi?

M.K.: Două procente. Oamenii se de­clară din inerție ortodocși, am mari re­țineri față de religiozitatea românilor. Iașul, de exemplu, este un oraș foarte religios, dar văd lumea care se în­gră­mădește la moaștele Sfintei Parascheva. Ei se duc acolo, se închină și au impresia că fac un fel de troc cu Dumnezeu: „Doamne, eu stau și îngheț în frig o noapte, dar tu ajut-o pe fii-mea să intre la facultate” sau „fă să mă vindec”. Ori nu asta este credința. Sîntem ortodocși mai mult ca etichetă, nu îmi dau seama cum e în alte părți unde-i ortodoxismul. La noi e mai mult un misticism decît o religiozitate.

O.V.: În ce sens?

M.K.: Misticismul tocmai asta în­seamnă, căutarea unei legături cauzale, acolo unde lucrurile sînt prea complica­te ca să le înțelegi. De exemplu, miturile au apărut în societățile primitive pentru că oamenii nu aveau cum să se apere de mamut. Atunci ei ziceau că este un zeu al mamutului, iar dacă eu îi dau zeului nu știu ce, o să îl facă să-l omoare pe mamut. Ceea ce e cam același mecanism de gîn­dire care funcționează la noi cu moaștele Sfintei Parascheva. E multă inerție, oamenii se duc la biserică, nu e clar de ce, se duc că se duce toată lu­mea, sigur, generalizez și nu e bine. Întreb mulți oameni „de ce îți duci co­pilul la botez”, „ca să fie creștin”, spun ei. Păi cum să fie creștin că ăla habar n-are nici nu știe să vorbească? Apoi au fost niște situații atroce ca nenorocirea cu maternitatea Giulești care a ars. Preoții nu au vrut să îi îngroape pe copii ăia pentru că nu erau botezați. Mi s-a părut dincolo de orice idee de creștinism.

***

Toți ne așteptam ca a doua zi după căderea lui Ceaușescu să fie totul perfect

„Se spune că dacă baba avea roate, se chema tramvai”, iar dacă ne-am lua după toate prezicerile, în cîteva zile ar trebui să cadă sistemul bancar mondial, spune Mircea Kivu. În sociologie, nu se lucrează cu „dacă”, nu se fac previ­ziuni sau futurologie, ci e mai degrabă „un fel de oglindă în fața” omului sau îi arată ce se întîmplă în jurul lui. Dacă politicianul Coposu ar fi făcut la timp un sondaj, și-ar fi dat seama că FSN-ul va cîștiga alegerile, mărturisește Kivu.

Sociologia, pe vremea comunismu­lui, era mai degrabă o artă pe care o în­țelegeau doar cei din interiorul tagmei. La Institut lucra alături de Tismăneanu sau Radu Ioanid, directorul Muzeului Holocaustului, cu care își dădeau unul altuia copii din Orwell sau alte cărți interzise în acea perioadă. „Era o lu­me în care se discuta destul de liber”, își aduce aminte Mircea Kivu, dar știa că mai mult de atît nu va putea să facă. Ce-i drept, interesul statului și era des­tul de scăzut, nu era aceeași rigoare și „nici nu se făceau sondaje la nivel na­țio­nal”. Își aduce aminte de sondările pe care le făcea în sate, iar printre în­tre­bările pe care le puneau, trebuiau să afle cîtă ceapă mănîncă omul respectiv, însă „ei erau bucuroși că vine cineva de la București să se intereseze de ei”.

Era o vreme a încropelilor, de unde Kivu și afirmă că românii sînt descur­că­reți. Încolțiți de sistem, fiecare încer­ca să-și creeze propriul spațiu, iar printre aceștia se găseau și țăranii care s-au trezit mutați forțat în oraș. „Țin minte că era o casă de cultură în Bu­cu­rești, «înfrățirea între popoare», și sîm­bătă seara se făcea horă moldoveneas­că și veneau oamenii și își reconstituiau acolo mică provincie moldovenească. (…) Soseau cu sarmale, cu plăcinte, cu vin de acasă. Aceia nu mai erau nici țărani, nici orășeni. Erau niște oameni care bricolau un fel de societate care să se semene cu aia din care veneau, dar să fie oarecum adaptată la cea în care sînt”, continuă sociologul.

George GURESCU