Sabin Păuța: Noi, oamenii, poate comitem o simfonie, dar n-o creăm noi!

Oriunde se duce, întîlnește copii de ai săi. „«Sînt bunic, pensionar. Mai cînt numai uneori», îmi spun. Însă eu îi văd pe toți așa cum erau cîndva, tineri și plini de viață, elevii mei talentați! «Maestre, nu v-ați schimbat deloc», îmi zic ei, iar eu le răspund: «Ei, nu mă jigniți, sigur că m-am schimbat»”. E un perfecționist, veșnic nemulțumit de sine. Cuvintele lui Sabin Păuța ba coboară, ba urcă, ondulîndu-se ca o viță de vie printre acordurile orchestrei. El e dirijorul onorific, adică pe viață, al Filarmonicii din New Jersey, căreia i-a devenit director artistic din ’86. A predat și în Iași, la Universitatea de Arte, a fondat aici corul Animosi. Dar în Statele Unite a primit premiul „Martin Luther King jr.”, echivalentul unui Oscar al muzicii clasice. Cetățean de onoare în Pleinfield, ziua de 7 mai îi este dedicată acolo. Numele lui se află în „Who’s Who in Music”, ceaslovul editat de Cambridge, să păstreze memoria oamenilor mari. Alături de Mircea Eliade, face parte dintre cei „2000 de americani notabili” desemnați de Institutul Biografic American. Dar acesta e omul definit cu cerneală pe diplome precum cea de „doctor în muzică”, oferită de Institutul Londonez pentru Cercetare Aplicată. Cel din fața mea rîde, plînge, tace, fredonează, strigă, sau își lasă vocea să se sufoce în aer, îmi așază mîna să-i simt urma celor cinci zile de comă cristalizate ca o floare de gheață, în basorelieful creștetului și mă privește mereu, drept în ochi. Mă simt ca un șarpe pe care-l paște cîntul unui fachir.

Din ce era fă­cut primul dumneavoastră lan de se­ca­ră?

Era devreme cînd l-am descoperit. De fapt, eu citesc car­tea asta o dată la cinci ani. Nu mă identific cu personajul, dar mă simt apropiat de stilistica foarte colocvială a cărții. Mă captează cu această căldură pe care o transmite, fiindcă e ca o discuție în bucătărie, cu bunica sau cu fratele. Eu am crescut într-un sat de bănățeni. Ma­ma nu mi-a spus o singură dată că mă iubește! Dar și-ar fi tăiat mîinile pentru mine. Așa-s bănățenii. Numai în somn mă săruta mama. Citind cartea asta, sim­țeam căldura, deschiderea, îmi dă­dea senzația confesiunii lipsită de fasoane. Iar eu aveam și anumite veleități de scri­itor.

Închipuiați aventuri?

Îmi plăceau grozav romanele polițiste și cele de aventuri. La 12 ani am scris primul meu roman polițist. În­ghițisem pe nerăsuflate „Aventurile sub­marinului Dox” și altele de felul acesta. Îmi amintesc cum furam din piv­niță țuica bunicii și-o vindeam ca să-mi cumpăr broșurelele astea, care apă­reau lunar, cu tot felul de povești. Cred că mă atrăgeau în primul rînd pen­tru că erau interzise. Știți cum este, fructul oprit e mai valoros decît acela pe care-l găsești pe toate drumurile.

Am scris numai prostii, dar tot am luat examenul

Apropo de fructe oprite, în liceu aveați o trupă de dixieland. De unde făceați rost de piese occidenta­le?

O, da, jazzul era fructul meu oprit și preferat. În clasa a zecea m-au dat afară din școală fiindcă, împreună cu band-ul meu, cîntam jazz. Cum am făcut rost de piese? Foarte simplu! Ta­tăl meu era notar în Reșița și avea un prieten evreu, care-a plecat de acolo fiindcă se însura. Și ne-a lăsat un scrin, un birou, niște tablouri, niște cărți și, n-o să credeți, un patefon „His Master’s Voice”, din ăla cu manivelă! Iar pe lîn­gă patefonul acela erau și niște discuri de dinainte de Război, din acelea pe ca­re, dacă le scăpai pe jos, se făceau țăndări! Și ce era pe discurile alea?! Era Louis Armstrong și jazz timpuriu.

Repetițiile le făceați la dum­­neavoastră acasă?

Bineînțeles! Era prin ’56, aveam vreo 13 ani și un pian care nu se mai putea acorda, dar pentru dixieland era perfect. Iar pe vremea aceea, Reșița era plină de nemți și toți făceau muzică acasă. Și-atunci colegii mei nemți se-a­du­nau la bunica în pivniță, unde capitonasem intrarea și pereții cu niște sal­te­le și cîntau împreună cu mine: eu, la pian, dar aveam în trupă și trombon, trompetă, tubă și tobe. La tobe era un ți­gan extraordinar – un fel de Țăndărică căruia îi trecea muzica prin vene, ca fo­cul. Dar în ciuda măsurilor noastre de precauție, ne-a pîrît cineva și într-o di­mineață, cînd ieșeau copiii de la mine, fiindcă lucram seara, după ora opt, ze­ce, ne-am trezit cu directorul adjunct. A doua zi, mare ședință cu UTM-ul (n.r.: Uniunea Tineretului Muncito­resc) și ne-au dat afară pentru o săp­tă­mî­nă. Norocul a fost că tatăl meu era con­centrat pentru o lună de zile la Lu­goj și n-a aflat. Că moș Păuța m-ar fi omorît!

Cursurile de muzică din tim­pul liceului le-ați urmat „clandes­tin”. Tatăl dumneavoastră închidea ochii sau n-avea habar?

Păi nu prea știa ce făceam. El zicea: „Nici vorbă de muzică, auzi?”. Ținea morțiș să fiu avocat sau arhitect. Fiindcă lui i-ar fi plăcut să fie asta și n-a putut. A făcut doar cîteva clase de liceu și-a trebuit să se retragă. Așa c-a ajuns notar la Primărie, dar toată viața a su­ferit. Zicea: „Măi, eu nu sînt un despot! Nu sînt un zbir! Eu îți dau voie s-alegi! Avocat sau arhitect!” Eram în clasa a șaptea. Dar pînă la urmă l-am convins să mă lase să dau examen la Liceul de Muzică din Timișoara. El era prieten cu Ion Românu, care deja era un mare nume acolo, director al Filarmonicii și director la Liceul de Muzică. Așa c-am dat examen, dar el i-a spus prietenului Românu: „Mai lasă-mă să-l pun să dea examen și la celălalt! Eu vreau totuși să-l fac avocat ori arhitect.”

Nu v-ați gîndit să picați in­tenționat?

Da’ sigur! Țin minte c-am fă­cut un examen cît se poate de idiot, c-am scris numai prostii în lucrarea de la Ro­mână. Culmea e că tot am luat exame­nul. De ce? Cu pile, că taică-meu îi cu­noștea pe toți de-acolo și n-am avut în­cotro și-am făcut patru ani de matemati­că. Dar el ce n-a știut? Că eu, după-a­mia­za, mă duceam la ore la Liceul de Muzică din Reșița, care acum îmi poar­tă numele. Aveam noroc fiindcă dînsul se întorcea de la serviciu noaptea, la zece. Iar eu de la trei pînă la opt pu­team să mă duc liniștit la ore, la celălalt liceu. Mama, săraca, se lupta cu ea în­săși din cauza mea, fiindcă era foarte credincioasă și nu-i plăcea să mintă. Știa totuși că dacă taică-meu ar fi aflat, m-ar fi snopit în bătaie, așa că mă acoperea mereu și se ruga la Dumnezeu să o ierte. Cînd am terminat, m-am dus la tata cu cele două diplome și i-am ară­tat-o pe cea de la Reală: „Uite, pe asta s-o pui mata în ramă, că mie nu-mi trebuie. Eu mă duc la Conservator!” „Du-te tu, că ăia pe tine te-așteptă-acolo!”, mi-a spus. Pe vremea aceea, la examen se prezentau cam 22 pe un loc și era convins că n-am să reușesc.

Tata a murit și nu mi-a spus vreodată c-am făcut o alegere bună

În anul acela a picat și Ho­rațiu Rădulescu…

Și gîndiți-vă că el a ajuns asistentul lui Messiaen și este acum academician în Franța, venerat de comunitatea muzicienilor. Are „Teoria Ră­du­les­cu”, care explică o formă de organizare matematică a muzicii. Cînd îm­­pli­ni­se 18 ani avea deja „Opus 20”, deci era cu adevărat compozitor. În anul ace­la au picat examenul o mulțime de viitori muzicieni talentați. Eu am fost, ce-i drept, printre primii zece, care au primit și bursă. Rădulescu a picat fiind­că avea probleme cu vocea și n-a reușit să articuleze niște solfegii. Iar asta i-a coborît media la 9,20 și n-a intrat odată cu mine. Eu am fost în an cu Florian Lungu, care face emisiuni­le de jazz, cu Vasile Vasilache Jr., care a fost prietenul meu cel mai bun, cu Costin Mireanu, care face carieră la Paris… Și ăștia am fost noi, cei zece care au intrat cu bursă. A fost foarte nefericit tata cînd m-am întors acasă și i-am zis: „Nu numai că am intrat, dar am și bursă! Nu trebuie să-mi dai nici un ban!”

A trecut vreodată peste frus­­trarea că nu i-ați împlinit visul?

A murit și nu mi-a spus vreodată c-am făcut o alegere bună sau că-i place vreo piesă de-a mea sau că se bu­cură pentru mine! Dar, ce făcea? Ion Baciu (n.r.: dirijor și director al Fi­lar­mo­nicii din Iași între 1968 – 1974 și 1982 – 1986) pleca în tot felul de tur­nee cu Orchestra. Eu aveam Corul meu, „Animosi”, Țușca (n.r.: Vincente Țuș­că, conducătorul formației camerale ieșene „Musica Viva”) avea muzica lui și mer­geam la București cîte o săptămînă și invadam pur și simplu capitala cu for­ma­țiile ieșene. Iar după aceea, concer­te­le noastre se transmiteau la televizor și la radio. Țin minte c-am dirijat la Ateneu! Și ieșea moș Păuța în strădă și zicea vecinului: „Să te duci, Johan, să te uiți la televizor, să-l vezi pe copilul meu!”. Se lăuda la alții, dar mie nu mi-a spus o dată: „Măi, am greșit. Văd c-ai ales drumul tău și faci bine ce faci!” Ni­ciodată! Cornel Constantiniu, Dan Spătaru sau Aurelian Andreescu îmi cîntau muzica. Fiindcă eu aveam activi­tatea mea din miezul muzicii culte, dar ajunsesem să fiu mai cunoscut pentru muzica ușoară pe care o compuneam. Mai ales cu piesele pe care le făceam pentru Roșu și Negru. Avea cadrul în care să-și dea seama ca nu eram chiar omul care-și irosește chemarea. Dar era foarte mîndru și sever. Niciodată n-a re­cunoscut c-am avut dreptate. Îmi zicea: „Eh, tot avocat sau arhitect ar fi trebuit tu să fii…”

Dar vocație pentru așa ceva ați fi avut?

Eu am talent de meșter. Adică am reparat, pînă la urmă, patru case: trei în America și una aici. Dacă-mi dai ceva, eu îți repar imediat. Numai la instalații electrice nu mă bag, dar în rest, faianță, gresie, rigips, parchet, tot ce vreți! Eu sînt cel mai mare tîmplar dintre faianțiști!

Știam că aveți la Reșița a­telier de tîmplărie și folosiți instrumente cu laser pentru tăierea lemnului. Dar sloganul dumneavoastră era: „Sînt cel mai mare muzician dintre tîmplari”, completat, de către alții, în replică, de „Ești cel mai mare tîm­plar dintre muzicieni”. V-a plăcut să fiți lider, să fiți „cel mai mare”?

Îmi plăcea. Și în liceu, trebuie să recunosc că îmi făcea plăcere că am trupa mea. Mai ales că n-aveam voie. Cred că mi-a plăcut să fiu bun în tot ce nu aveam voie să fac. La un moment dat, îmi amintesc, s-a schimbat di­rec­țiu­nea și a venit un profesor Crișan, care nu numai ca nu ne persecuta pentru jazzul nostru, ba chiar ne-a pus pe scenă și-a început să ne promoveze. La serbările școlii anunța: „O să vină trupa lui Păuța!” Și noi am început să diversificăm repertoriul. Aveam și piese din astea, germane sau austriece folclorice. Era, cum s-ar spune, un fusion jazz.

Mama știa de unde să mă ia: de lîngă contrabas!

Cînd erați mic, v-ați confecționat din sfori și scînduri un ins­trument de cîntat…

A, da! Aveam vreo patru, cinci ani. Mi-am făcut eu un soi de țambal. Am bătut niște cuie într-o scîndură și-am legat niște sîrme pe care le-ncordam, le ciupeam și le loveam. Fiindcă mă lua­seră ai mei la o nuntă unde-am văzut pe unul care cînta la țambal și mi-a plăcut grozav! Dar mi-am făcut și fluiere după aceea! Cînd veneau trupele de muzică folclorică din Făget sau Caransebeș, eu nu mă jucam cu ceilalți copii, în cur­tea bisericii. Locul meu era lîngă con­trabas! Seara, cînd se făcea întuneric, mama știa de unde să mă ia: de lîngă broancă! Așa-i zice contrabasului, fiind­că scoate niște sunete grave, iar eu eram efectiv fascinat de instrumentiștii aceia!

La sfîrșitul liceului mi-am dat seama că fără muzică nu pot trăi

Ați avut trupă în liceu, cor, după Conservator. În mod tradi­țio­nal, creația se asociază cu însingurarea.

O, nu! Niciodată n-am putut fi un introvertit! Muzica vine tocmai ca o necesitate interioară de a te exprima. Și atunci trebuie să-ți găsești mij­loa­cele prin care poți să te naști înspre ceilalți. Muzica n-are nimic de-a face cu închiderea. Nimeni nu compune mu­zică pentru el însuși! N-am cum să fiu un introvertit, cînd sensul vieții mele e de-a comunica și-a crea!

Credeți că pentru asta v-ați născut sau v-ați construit singur, trep­tat, sensul în viață?

Am devenit conștient de sensul vieții mele destul de tîrziu. Abia la sfîrșitul liceului mi-am dat seama că fără muzică nu pot trăi. Pînă atunci eram fascinat de acele cărți de-aventuri. Bineînțeles că treaba asta, cu scrisul romanelor polițiste, cu care îmi îm­pu­iam timpul și gîndurile a rămas undeva, în urmă. Dar am găsit peste ani un ma­nuscris. În pod! Exact așa cum Doru Moraru (n.r.: dirijor al Filarmonicii din Iași) a găsit o lucrare de-a mea, în manuscris, pe care am făcut-o la 13 ani. Era cu Ave Maria. Studiam pe atunci cu Carol Tirier, un profesor ex­traordinar, care trăiește și-acum în Germania și cu care mă văd uneori. El începuse pe-atunci să facă muzică foar­te serioasă cu mine. Îmi preda despre arta Renașterii, despre Madrigalul de la 1500. Și îmi dădea de lucru, așa că la un Crăciun, a fost extraordinar de im­presionat că la vîrsta aceea, reușisem să compun ceva în stil Palestrina (n.r.: compozitor de muzică sacră în Re­naș­te­re). Acel manuscris l-a găsit Doru Moraru și l-a pus pe disc! Deci există, poate fi ascultată, alături de piesele me­le! Sigur, e în stilul Palestrina, deci s-ar zice că nu-i originală, dar acum aș vrea eu să pot compune, de pildă, în stilul lui Brahms.

Romanul polițist era în stilul broșurilor de-aventuri?

Am inventat pe-acolo o mul­ți­me de criminali și de detectivi! Cînd am găsit manuscrisul și l-am citit, am rîs cu lacrimi. Fiindcă aveam un stil ta­re haios și cu accente absurde, ironice. Aveam, de pildă, o frază precum: „Și-a­tunci, fiorosul criminal, cu-o mînă scoa­se-un pistol și cu cealaltă, zise”. Acum scriu poezie haiku. Dar de la vîrs­ta aceea simțeam nevoia interioară de-a zămisli.

Dau din coadă cînd fac un bine!

De ce ați desființat în ’76 propriul dumneavoastră cor?

Am fost nevoit! Era o politică idioată a Ministerului de Învățămînt, că reduceau numărul de studenți tot mai mult. Au fost oameni care au sărit pe mine, să mă linșeze, cînd le-am zis: „Copii, asta e ultima noastră întîlnire. N-avem cum continua fără să scădem standardele”. Din 40 de oameni, ajun­se­sem cu 26. Ne-am întîlnit acum, ia­răși. Au venit din Argentina, din Ca­na­da, din Israel, să se întîlnească corul „Animosi” după 40 de ani.

În America ați avut vreo 11 slujbe, dar toate onorabile – ați predat la cinci universități.

Doar la început a fost mai greu. Eu găsisem ca organist de lucru la o biserică. Așa, aveam unde să stau, fiindcă duminica cîntam la slujbă. Dar am întîlnit un român, care era medic. El m-a angajat ca șofer particular, să-l duc să-și viziteze pacienții la domiciliu și-mi dădea 100 de dolari pe zi!

După ce ați devenit directorul Orchestrei din New Jersey, ați susținut cîteva burse, pentru ro­mâni. De ce-ați făcut-o?

N-am voie să dau nume, dar am întîlnit copii excepționali care aveau nevoie de ajutor! Poftim, dacă vreți, am făcut-o din egoism! Din pur egoism! Îmi face plăcere să fac bine. Ăsta-i adevărul. Pasiunea mea cea mai mare este să dau, să ofer! Dau din coa­dă cînd fac un bine! Deci e o plăcere de om egoist! Au fost copii foarte buni, cu care mă mîndresc acum și care-au venit să studieze în universități americane și, la un moment dat, se vedeau nevoiți să plece, fiindcă nu aveau bani. Și-am spus: „Nu! Stai la mine în casă și-ți plătesc eu tot! N-ai voie să te întorci!”

Sînt un simplu instrument în mîna lui Dumnezeu

Ați simțit vreodată pasa cre­atoare ca pe-o posedare?

Dar ce creație? Despre ce cre­ație poate fi vorba cînd Dumnezeu a creat ființa umană? Nu! Noi ar trebui să inventăm alt cuvînt pentru ceea ce fa­cem! Ce creăm noi? Poate imităm na­tura deja creată, poate fabricăm, re­a­ranjăm, redescoperim ceea ce este deja dat… Noi, oamenii, poate comitem o simfonie, dar n-o creăm noi! Noi nu putem face miracole, fiindcă adevărata creație, aceasta este, miracolul!

Cum arată Dumnezeul dum­neavoastră?

Eu cred într-un Dumnezeu as­cuns, în unul care nu mă lasă să-l gă­sesc. Îl caut, îl simt, mă conduce, mă judecă, mă iartă, dar în nici un caz nu e Dumnezeul propovăduit de vreo Bi­se­ri­că. Am studiat toate religiile posibile și am credința că Dumnezeu nu vrea, de fapt, să-l cunoaștem așa cum vrea o Biserică să-l cunoaștem! Dacă ar fi vrut să-l cunoaștem, atunci, logic, ar fi ve­nit! Măcar să ne vadă: „Iată, eu sînt Tatăl tău!” Dar n-a făcut asta și am con­vingerea că are lucruri mai importante de făcut decît să se plimbe printre oa­meni. Am studiat și creștinismul, și is­lam­ismul, și budismul și o grămadă de al­te religii. Dar de la un punct, mi se par toate la fel: nu încearcă să ajungă la Dumnezeu cel real; în schimb, confec­ționează ele însele un dumnezeu, că se-a­junge la paradoxul că Dumnezeu e creat de Om, iar nu viceversa. Eu îi mulțumesc pentru miracolul c-am îm­pli­nit 70 de ani, pentru toate lucrurile frumoase, fericite sau triste pe care nu le înțeleg.

Credeți că fără oameni, Dum­nezeu ar mai exista?

Păi a existat. Pentru că omul a apărut într-un anumit moment al evo­lu­­ției universului și atunci, sigur c-a existat ceva înaintea noastră, așa cum va exista și după noi. Convingerea mea e că prima cauză și ultimul efect ne sînt interzise. Noi nu sîntem construiți în așa fel încît să le înțelegem. Nu e în firea noastră, în structura noastră să pricepem astfel de lucruri. Limitele noastre umane cred că sînt stabilite de la început.

Nu știu ce-o să fie, dar știu că am fost! Asta știu precis!

Atunci, momentul creației este unul de inspirație divină?

O, da! Gîndesc la fel ca Bach care spunea: „Sînt un simplu instrument în mîna lui Dumnezeu”. Eu cred că El este deasupra mea, mă îndrumă, mă co­rectează și mă inspiră. Am în permanență această senzație că eu sînt ur­mă­rit și purtat de mînă către ceva. Ce în­seam­nă să compui muzică? Înseamnă să alegi. Ai la dispoziție infinitul s-alegi din el. Ca într-o frază: după „și” pot să pun orice cuvînt vreau. Dar pe care-l aleg? E ca și cum aș avea în permanență răspîntii, iar eu trebuie să-mi aleg o cale! A compune sau a crea înseamnă să te afli în fața infinitei opțiuni. Și atunci simt că cineva e lîngă mine și-mi spune: „Asta trebuie s-alegi! Asta e nota care-ți trebuie! Ăsta-i cuvîntul ca­re-ți trebuie!” Sînt în permanență ghidat de Cineva.

Cineva?

Da, pentru că n-aș putea spu­ne că aici e neapărat mîna divină. Fiind­că nu înțeleg! De ce să fiu tocmai eu îndrumat de Dumnezeu? Nu înteleg! Eu doar mă bucur că se întîmplă. Și se întîmplă, iată, că memoria mea devine din ce în ce mai bună! Cînd vin la Iași, îmi sun toți prietenii. Iar numerele lor de telefon îmi apar dintr-o memorie pe care nici nu știu c-o păstrez. Fiindcă nu mi le notez și totuși sînt plecat de 30 de ani de-aici. Sînt numere de telefon care nici nu mai există! Maestrul Stoia e mort de 20 de ani, dar eu îi știu nu­mă­rul! „unu,unu,unu,opt,unu”. Că-i do, do, do, do, do! (intonează) Am uitat partitura acasă și m-am trezit în fața orchestrei cu alta. Zic: „Ce mă fac eu acuma? Că n-am mai cîntat lucrarea asta de 15 ani! Hai să văd ce mai știu din ea!” Și-am citit toată lucrarea fără să întorc o pagină!

Spuneați de miracolul c-ați împlinit 70 de ani.

Da, pentru că viața e un dar. Mor tineri de 18 ani, iar eu am trecut, iată de 70!  De ce am trăit atît? De ce mă ține în viață? Nu știu. Habar n-am ce-o să fie după moarte. De ce să-mi confecționez eu o idee de iad și de rai? Eu habar n-am și nu vreau să-mi construiesc artificial răspunsuri. Nu știu ce-o să fie, dar știu că am fost! Asta știu precis! Să vă povestesc ceva, dacă mă lăsați! În ’70 am studiat în Italia, la Siena, compoziția muzicală. Iar un prieten m-a luat pe mine și pe niște colegi să ne arate via lui taică-său din Tos­ca­na. Am mers și-am stat un weekend acolo. Era un sat mai devzoltat, de vreo mie de familii cu niște case din acelea, specific italienești, cu scări de marmu­ră. Ei bine, în duminica aceea, plim­bîn­du-mă, am zis deodată: „Dumnezeule, eu cunosc locul ăsta!” Și tot mergînd, am ajuns la o casă. „Dacă după colțul ăsta, scara e ruptă așa cum o văd în capul meu, Dumnezeule, am să înnebunesc!” (plînge) Și-așa era! Am zis în gîndul meu, „Doamne, ce faci cu mine? Eu am fost aicea, am murit și-am înviat.” (strigînd) În momentul acela s-a deschis o ușă și-o femeie a făcut „Aaaah!” cînd m-a văzut și-a căzut. Era convinsă că sînt nepotul ei, care a murit în iarna lui ’43, în timpul Războiului, exact cînd m-am născut eu. Las pe alții să explice chestia asta! Și mi se întîm­plă și alte lucruri. Uneori, pur și simplu știu cu o secundă înainte ce se va în­tîm­pla. Că se va deschide ușa, că va apărea tam-nesam un om care-mi va spune ceva… De vreo 20 de ori tot mi s-a în­tîmplat asta… Dar nu știu ce înseamnă! Nu vreau să-mi confecționez explica­ții. Pur și simplu mă bucur de miracolele astea. Eu nu vreau să știu de dinainte. Nu vreau să cred, ca unii dintre prie­te­nii mei, că viața e un preludiu pentru altceva.

V-a fost vreodată frică?

Nu. Chiar nu. Nici măcar cînd eram copil. Am 11 fracturi pe mine. Sînt făcute pînă la vîrsta de 12 ani. Eram Tarzan. Umblam din copac în copac. Am clavicula ruptă, am piciorul stîng rupt, am avut coastele rupte. De ce? Fiindcă eram un neastîmpărat că­­ruia nu-i era frică de nimic. Toți copiii săreau dintr-un anumit loc în apă. Eu am sărit de pe pod în cu totul alt loc, fără să știu că acolo erau bușteni. Am intrat cu capul într-un copac din ăla, de spunea doctorul că numai un centi­me­tru de-ar fi fost altfel… Fiindcă nu nu­mai că mi s-a luat toată pielea, dar mi-a plesnit capul ca un pepene. Am ieșit la suprafață plin de sînge, iar copiii, cînd m-au văzut așa, au fugit! M-au lăsat acolo! Norocul meu e c-am rămas le­și­nat cu fața în sus. Și-am stat în comă cinci zile, iar mama nu s-a dezlipit de lîngă mine. Doctorii nu mi-au dat nici o șansă. Aveam zece ani și capul plesnit în formă de stea, ca un ou spart. Dar după cinci zile m-am trezit și-am spus: „De ce nu-mi dați ceva să mănînc? Nu mai pot de foame!” Iar mama a căzut în genunchi. N-a rămas nici un efect secundar! Medicii au spus că-i un mi­ra­col, fiindcă aveam multiple fracturi craniene. Deci niciodată nu mi-a fost frică! Și nu-mi pot închipui că s-ar fi putut ca eu să nu fiu, să nu fi trăit tot ce-am trăit, să nu fi văzut toate lu­cru­ri­le pe care le-m văzut. Cum adică să nu le fi cunoscut?! Și nici acum, în nici un caz, nu mi-e frică de moarte. În nici un caz! Nu știu ce-o să fie, dar eu mor de curiozitate!

Sînt orfan fără prietenii mei

Viața de artist v-a deschis dorul de ducă?

Nu. În America am plecat forțat de împrejurări. Cînd Andreea mea a găsit un microfon sub masa din bucătărie, am luat decizia să plec. Am fost șocat. Nu mă așteptam la asta, fiindcă eram membru de Partid, eram prieten cu politrucii de-aici, mă cu­noș­teau toți. Dar cu toate astea, în ciu­da faptului că mă știau, iată că-i in­te­resa totuși și ce vorbesc în casă. Pînă la urmă, probabil că se spionau între ei, așa că n-aveau de ce să se dea în lături să mă spioneze și pe mine.

De ce erați urmărit?

Nu știu! Poate că au învățat de la ruși să spioneze pe oricine. Ha­bar n-am, fiindcă am cerut dosarul, dar mi-au răspuns că nu găsesc dosarul meu. Muzica mea a fost ștearsă! Ame­ri­canilor nu le venea să creadă că discurile mele au stat într-o ladă, la Ji­la­va. Eu am primit cetățenie fiindcă un pre­ot din Iași, care avea parohie în New Jersey, a spus că sînt persecutat în țară pentru faptul că am compus mu­zi­că religioasă.

Mă simțeam ca atunci cînd îți privești copilul, dar n-ai voie să spui că-i al tău

Nu v-a fost frică pentru familia dumneavoastră?

Ba da! Fiindcă știam ce se poate întîmpla. Am așteptat doi ani pî­nă ce am reușit să ne reunim. La aeroport, Andreea nici nu m-a recunoscut. Odată, mi-a povestit soția c-a întrebat-o cineva: „Oare ce face tatăl tău?” A răspuns: „Nu știu. Poate c-a murat!” Voia să zică c-am murit. Veneau la so­ția mea de două ori pe lună ofițeri de securitate și-i spuneau să divorțeze, fiindcă așa cum am trădat țara, o s-o trădez și pe ea. Dar am avut și mulți prieteni. Să vă spun ceva: un om poa­te trăi fără familia sa, fără părinți, co­pii, soție, dar nu poate trăi fără prie­teni! Eu sînt orfan fără ei! Pînă la urmă, oamenii legii n-au dat-o afară pînă cu două luni înainte să plece. Deci au fost presiuni, dar nu ca la alții. Știam că unii pierdeau casă, serviciu, tot! La noi n-a fost așa. Doar timp de 20 de ani am făcut atîtea pentru Iași… Am întîlnit oameni cu funcții, dar ca­re erau extraordinari în umanitatea lor. Pe deasupra erau comuniști care se bă­teau în piept, dar pe dinăuntru aveau o demnitate, o ținută morală care nu-i lă­sa să facă răul. Am întîlnit mulți co­mu­niști care nu erau tîmpiți. Cu ei pu­team vorbi chiar și despre faptul că nu-i în ordine ce se întîmplă cu proprietatea privată. Erau de acord cu mi­ne.

Erați într-adevăr persecutat în țară?

Ei, n-a mințit chiar părintele, fiindcă eu compuneam muzică religioa­să, într-adevăr, care se cînta la Mi­tro­po­lie, dar n-aveam voie s-o semnez de­cît cu pseudonim. Mă simțeam ca atunci cînd îți privești copilul, dar n-ai voie să spui că-i al tău.

Ați ținut legătura cu prie­te­nii după ce ați plecat?

Da. Tînjeam după ei. Vor­beam cifrat cu Vasile Vasilache. Îi tri­miteam o partitură și aia era o scri­soare. El o descifra și îmi trimitea îna­poi altă partitură.