Șansa românismului este ca Moldova să intre în Uniunea Europeană și să fim împreună acolo

La 99 de ani de la nașterea României întregite, profesorul Gheorghe Iacob nu vede un alt viitor pentru unirea dintre Basarabia și România decît sub umbrela Uniunii Europene. Problema care se ridică este, însă, dacă atunci cînd se va realiza acest obiectiv, ne vom aduce aminte îndeajuns de multe lucruri despre trecut pentru a putea înțelege însemnătatea momentului. Cînd ambele țări sînt vitregite de o elită puternică și o clasă politică cu viziune europeană, marele merit al României de astăzi, după 99 de ani, este faptul că a rezistat și altor destrămădări de după 1990.

Sîntem unul dintre puținele cazuri din lume în care două țări cu istorie atît de comună sînt despărțite de o graniță și sînt separate. Putem spune că sîntem aproape geografic, dar în același timp în perioada asta pare că sîntem mai departe ca niciodată de Basarabia, unde există un puternic curent anti-România și veșnica influență puternică a Rusiei.

În acest caz, avem într-adevăr o istorie tristă. Avem un spațiu locuit de români, un spațiu în care au fost aceleași tradiții, aceeași limbă, ace­ea­și cultură, dar care a fost separat în 1812, fapt ce a dus la o rusificare agresivă. Români erau peste 85% în acest spațiu al Basarabiei, doar în sud era o zonă mai depopulată și amestecată ca populație, dar zona principală era ocupată de România. La 1914 a scăzut procentul în­tre 50% și 60%, deci într-o sută de ani foarte mult, pentru că Imperiul Ța­rist a dus o politică foarte dură de rusificare pe căi variate, în primul rînd prin administrație, în al doilea rînd prin armată, prin învățămînt sau biserică. La un moment dat, cînd Basarabia a fost transformat în gubernie (n.red. subdiviziune a Im­periului Rus), toate cărțile erau scri­se cu caractere chirilice, iar cele în limba română au fost arse. Și poate cea mai agresivă politică a fost obli­garea românilor să emigreze; unii au venit în Moldova, alții au fost duși pînă în îndepărtata Siberie. Și acum sînt comunități care sînt plecate în acea perioadă. A fost adusă popula­ție foarte amestecată, ucraineni, turci, tătari, ruși și atunci au schimbat structura populației. Prin urmare, a fost o minune că la 1918 s-a putut crea un curent național puternic, ce trebuie pus și în contextul revolu­ției bolșevice, pentru că dacă nu era re­voluția și nu s-ar fi creat acel context, Basarabia nu s-ar fi putut uni cu România. Această perioadă interbe­lică a contat foarte mult în trezirea românismului, a fost foarte scurtă, dar totuși românismul s-a reconsolidat atunci, chiar dacă au fost doar 22 de ani.

Prezentul cum arată?

Deși au fost la noi istorici, unii din­tre ei mari personalități, care au spus că s-a pierdut momentul unirii în 1990, părerea mea este că nu s-a pierdut, pentru că o unire, un astfel de act, trebuie să fie făcut în așa fel încît să fie recunoscut pe pan inter­național. Nu s-a pierdut, au fost cîte­va momente mai favorabile, însă da­că urmărim relația România – Republica Moldova după 1990 remar­căm că este extrem de fluctuantă în funcție de cine a ajuns la putere la Chișinău și cine a ajuns la Bucu­rești. După opinia mea, șansa Republicii Moldova, a românismului, este ca Moldova să intre în Uniu­nea Europeană și să fim împreună aco­lo. Asta ar fi șansa, pentru că în cli­pa de față nimeni nu vrea unirea Ro­mâniei cu Republica Moldova. Nimeni! La Chișinău nu vrea nimeni asta, oamenii politici nu vor, sînt partide care susțin ideea, însă nu există o solidaritate, un punct de ve­dere al elitei de la Chișinău. Dacă întrebăm Guvernul de la București o să spună că niciodată nu a vrut asta explicit, dacă s-ar face un refe­rendum în România, nici poporul român nu vrea. Cine vrea atunci? Vor patrioții, o parte din populație, sînt care vor, dar nu suficienți, nu s-a creat acea masă critică nici pe plan politic, nici pe plan al societății.

Dar nici acum 100 de ani nu a fost o masă critică, a fost tot elita care, cînd a fost oportunitatea, au decis unirea. Doar că acum nu mai există elită.

Da, e adevărat, dar repet: este necesară și recunoașterea internațio­nală. Eu nu văd viitorul unificat de­cît în UE și părerea mea e că s-ar pu­tea face mult mai mult și fără a fi uniți, atît la București, cît și la Chi­șinău. Am putea, spre exemplu, găsi o metodă să unificăm moneda, poa­te cu sprijin european, sau poa­te să unificăm un minister, măcar simbolic, să fie aceeași gîndire. Dar nu s-a făcut nimic în afară de chestiuni simbolice, nu a fost o chestiune con­sistentă. În clipa de față nu avem un proiect de țară, pentru că dacă am avea, un obiectiv esențial ar fi relația cu Basarabia.

Sîntem acum mai departe de istorie decît eram cîndva

Basarabia nu e singura zonă cu foarte mulți români. Dacă e să ne uităm acum, intrăm în anul centenarului cu o populație foarte mare de români care se află în jurul granițelor, în diverse comunități.

Această chestiune a spus-o Ior­ga din perioada interbelică, că sîntem singura țară din Europa încon­ju­rată de români, pentru că așa s-a putut face unirea. Niciodată o po­pu­lație nu va putea intra masiv în­tr-o țară. Noi am dorit la 1918 un stat aproape perfect, pentru că un stat, ca să poată exista trebuie să înde­plinească niște criterii, cel etnic, să ai majoritatea populației, unul isto­ric, să ai drepturi asupra acelui teri­toriu, și al treilea este să respecți un criteriu geo-strategic. Avem Dună­rea la Sud, aveam Nistrul la Est, iar la Vest s-a dorit Tisa, măcar cursul mediu, dar nu s-a reușit. Fiecare stat are și astfel de probleme, la noi au fost poate mai puține pentru că la momentul unirii am fost o masă compactă românească.

Intrăm din nou în anul centena­rului cu o tendință de a ne rupe tot mai mult de trecut. Vorbim nu doar la nivel politic, dar în acest moment, cu moartea Regelui, nu simțim cum­va că ne rupem de secolul trecut, care a fost un secol important, poate unul din cele mai prospere din istoria modernă?

Aici sînt mai multe explicații, u­nele comune pentru toate popoa­rele, altele doar nouă. O explicație este că în perioada comunistă, des­tul de lungă, de aproape 50 de ani, s-a exagerat pe ideea națională, în special după 1965 în vremea lui Cea­ușescu. Această exagerare a dus la un recul după ’90. Dacă vă uitați atent după anii ’90 o vreme nu s-a mai sărbătorit aproape nimic, nici măcar Ziua Armatei, care, în fine, avusese un rol important și în decembrie 1989. Apoi, încet-încet, s-a revenit. După aceea este și o tendin­ță de a fi la modă – mai puțin patriot, mai mult european, să nu faci vreo trimitere la trecut, să nu exagerezi chestiunile istorice. Și între istorici e foarte greu să găsești un echilibru. Evident că pentru un istoric e foarte greu să respecți adevă­rul istoric, fiindcă orice istoric trebuie să fie mai patriot decît alții, da­că se poate spune așa ceva, trebuie să susțină ideea de patrie. Iată că sînt cîteva explicații care ne fac să credem că sîntem acum mai depar­te de istorie decît cînd eram cîndva. Este și o chestiune programată, ca să folosim cuvîntul ăsta. Sîntem una dintre țările din Europa care are foar­te puține ore de istorie în școală. Eu cred că ar trebui să fie măcar două ore de istorie. Mai este și problema despre cum se fac manualele. Nu sînt pentru manualul unic, dar sînt pentru manuale bune, iar la noi foarte multe manuale sînt făcute în așa fel încît istoria României a dis­părut. Noi facem un fel de istorie europeană în care apar și românii, chiar dacă în programă apare că în clasa a IV-a, a VIII-a, și a XII-a se face Istoria românilor. În fapt, programa e făcut în așa fel încît istoria românilor se pierde acolo.

Ce ar trebui să semnifice moartea regelui pentru un popor care nu a mai cunoscut monarhia de aproape 70 de ani?

Mihai reprezintă un simbol în sine. El reprezintă monarhia în Ro­mânia, iar monarhia a avut un rol decisiv în consolidarea statului ro­mân creat de Alexandru Ioan Cuza, apoi în crearea condițiilor pentru independență, crearea condițiilor pentru Marea Unire. În același timp, regele în sine are un merit personal fiindcă el nu prea poate fi judecat la scara istoriei în cei zece ani cît a condus, pentru că în prima perioa­dă, 1927-1930, era copil și nu ai ce să îi impuți sau ce să lauzi. Între 1940-1944 era Antonescu la putere și el era conducătorul statului, iar regele era mai mult decorativ. Asta nu înseamnă că nu era implicat. El a aflat de intrarea României în răz­boi de la radio, asta nu spune totul? A aflat de la radio! Chiar i-a repro­șat lui Mihai Antonescu, care era ministru de externe – „nu mă puteați informa și pe mine?” „Maiestate, am crezut că o să aflați din presă”. A­cesta a fost răspunsul. Și atunci nu poate fi iertat că este acuzat că a fost pe front. A fost acolo, era regele ță­rii, dar responsabilitatea era la Antonescu. Și atunci în cei zece ani de istorie poate fi un singur element judecat – 23 august, cînd efectiv s-a implicat personal. Atunci au fost și efecte negative – dacă nu ieșeam, veneam tăvălugul rusesc. Am ieșit, am pierdut în cîteva zile 130.000 de oameni care au fost luați prizo­nieri. Nu poți explica urmașilor că a fost un fapt pozitiv cînd ei au murit sau au rămas în prizonierat. Iată efectul negativ. Dar în același timp a fost un rău necesar, trebuia făcut, iar ieșirea României din alianță cu Ger­mania a contribuit decisiv la scur­tarea războiului, unii spun cu șase luni, dar nu poate fi măsurat. Și evident că Regele Mihai rămîne și ca un simbol al rezistenței în perioada comunistă prin puținele lui gesturi.

Sînt și voci care spun că monarhia în România a murit cu regele Mihai.

În general, revenirea la monar­hie s-a făcut foarte greu în lume – uitați-vă, Italia a fost monarhie, stat cu tradiție, nu s-a mai revenit. Și Franța la fel, e la a cincea republică. Bulgaria, Grecia sînt state care au fost pînă de curînd monarhii. Excep­ție face Spania, unde a revenit des­tul de tîrziu monarhia, dar acolo a fost un alt context. Evident că exis­tă și monarhii cu tradiție, ca în Belgia, Olanda, Marea Britanie, dar bri­tanicii spre exemplu au un cult al acestei instituții și într-un fel mo­nar­hia în Marea Britanie îi leagă, nu uitați cîte probleme sînt acolo cu Scoția, cu Țara Galilor, cu Irlanda de Nord, dar toți au respect față de monarhie.

Vorbim de o țară care împlinește anul viitor 100 de ani, o perioadă mică de existență ca națiune – sînt țări din Europa cu o istorie foarte veche, chiar destrămate teritorial. E mult sau puțin 100 de ani?

Dacă te compari cu Marea Brita­nie, Spania, |Franța, Rusia, care s-au centralizat în secolele XV – XVI, care au sute de ani e clar că istoria e în defavoarea noastră. Dacă ne com­parăm cu state apărute după 1990, sîntem un stat vechi. Cred că sîntem o națiune încă tînără în raport cu altele, iar ca stat, după 100 de ani, cred că ideea care poate fi subli­nia­tă este că am rezistat. Totuși România a fost pusă în pericol în 1940 cînd putea să dispară ca stat și nu se știe ce se întîmpla apoi după răz­boi. În 1945 puteam pierde mai mult decît am pierdut – Basarabia, Nordul Bucovinei și Cadrilaterul, dar au fost voci la Moscova care l-au încurajat pe Stalin să pună granița pe Carpați pentru că era o graniță naturală. Și atunci puteam pierde mai mult, chiar și o parte din Transilvania. La fel a fost și după 1990; nu cred în scenarite, dar au fost proiecte atunci pentru despărțirea României, cel puțin prin luarea unei părți din Transilvania. Iată că în 100 de ani România a depășit niște cumpene și a rezistat, ceea ce nu e puțin lucru.