Simona Modreanu: Limba română seamănă mult cu noi, este libertină, ușor dezlînată și plină de fantasme

Vorbele Simonei Modreanu sînt rostite cu blîndețe și modestie, chiar și atunci cînd povestește despre vremea cînd a fost directorul adjunct al Centrului Cultural Român din Paris. Acum se află la conducerea Departa­men­tului de Limba și literatura franceză de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și ori de cîte ori vorbește despre capitala franceză vede în fața ochilor cerul ei în asfințit, iar gîndurile îi prind un alt accent. Săptămîna trecută a adus în Aula Magna „Mihai Eminescu” ecoul limbii pe care o îndrăgește atît de mult, timp de două zile, la Colocviul internațional Zilele Franco­fo­ni­ei. Dragostea sa pentru cultura franceză i-a fost răsplătită și de Ambasadorul Franței în România anul trecut, cînd a primit distincția de Cavaler al Ordinului Palmes Académiques, acordată acelora care promovează francofonia în lume. Chiar și a­șa, oricît ar iubi Parisul, pe care îl numește a doua casă, nu și-a amputat niciodată rădăcinile româ­nești. Doar le picură din cînd în cînd cu apa Senei.

Cum v-ați îndrăgostit de limba și cultura franceză?

Poate a fost o întîmplare, în mă­sura în care există întîmplări, deși eu nu prea cred în ele. Cred că lucrurile sînt destinate să fie într-un anumit fel. Am început să învăț franceza în copilărie, cînd părinții au decis că ar fi bine să învăț o limbă străină și a fost prima peste care am dat. Mi-am dezvoltat și un imaginar literar, cul­tu­ral, în această zonă. Pe urmă am tot visat să merg în Franța, ba chiar și să ajung diplomat acolo, și cum toate lu­crurile bune se întîmplă pînă la ur­mă, mi s-au îndeplinit și mie.

Cioran spunea că pentru el franceza era ca o cămașă de forță, față de limba română, care e mult mai impulsivă. Mie mi se pare că e un spațiu de libertate ex­tra­or­di­nar.

Am descoperit în această limbă o bogăție extraordinară. E retorică, foar­te plastică și flexibilă, deși unii spun contrariul. Inclusiv Cioran spunea că pentru el franceza era ca o cămașă de forță, față de limba română, care e mult mai impulsivă. Mie mi se pare că e un spațiu de libertate ex­tra­or­di­nar pe care îl poți crea. Cred că în ori­ce limbă străină în care poți să vor­bești, să citești și să scrii ți se deschid niște universuri complementare pe lîn­­gă cele pe care le trăiești în propria limbă. Asta mi se pare deosebit de fru­mos.

Dacă franceza era cămașa de forță a lui Cioran, cum socotiți dumneavoastră limba română?

Sînt foarte multe diferențe, în ciu­da aparentelor asemănări care sar în ochi. Româna este o limbă care sea­mă­nă foarte mult cu noi, de altfel. Es­te o limbă libertină, ușor dezlînată, pli­nă de fantasme, de un imaginar mai tulbure și de tot felul de elemente din diferite civilizații care o bîntuie. Asta se reflectă în limbă. Și este una foarte permisivă, care își ia din afară foarte mult, dar care îți permite și să creezi un cuvînt cînd nu îl găsești și ai ne­vo­ie de el.

„Parisul e un oraș ca­lei­doscopic, cu enorm de multe fa­țe­te, pe toate planurile, de la mirosul special al metroului, pînă la acea nuanță de cer albastru în asfințit, mai ales pe malurile Senei, pe care nu o găsești nicăieri în lumea asta. Nu degeaba există atîtea cîntece despre cerul Parisului”.

Ceea ce nu-i cazul francezei sau e permis doar celor care vin din afară, nu autohnonilor. Pentru că în secolul al XVII-lea, cînd a fost creată insti­tu­ția Academiei, ea e foarte riguros pă­zi­tă de tot felul de norme și regle­men­tări obligatorii, se lucrează în fiecare an la dicționarul limbii franceze. Deci orice cuvînt care e introdus e în­de­lung cercetat și e acceptat numai dacă nu s-a găsit un echivalent în limba fran­ceză. Ea nu prea îți permite să creezi cu­vintele de care ai nevoie, e nevoie de un travaliu de limbă și uzaj care să a­jungă pînă la urmă să impună o crea­ție. Dar asta, repet, pentru nativi. Cînd vii din afară, se poate pune pe seama unei cunoașteri incomplete a limbii sau a unei deficiențe de exprimare. Cred că în acest „no man’s land” pe care îl constituie bilingvismul sau pluri­ling­vis­mul, cei care pot gîndi și se pot ex­prima în mai multe limbi au un uni­vers mult mai larg.

Nu am pentru România forma aceea de iubire patriotardă, revendicativă și naționalistă

În noiembrie anul trecut ați primit distincția de Cavaler al Ordinului Palmes Académiques din partea Ambasadorului Franței în România. Faptul că francezii v-au întors la rîndul lor, această dăruire a alterat în vreun fel dragostea față de România?

Nu. Bineînțeles, acea medalie a fost extrem de onorantă și este adevărat că e o recunoaștere a unei pasiuni. Dar nu cred că pasiunile sînt ceva ex­clu­siv în viața unui om. Eu fac parte din cîr­cotașii naționali și mi se întîmplă foarte des să spun ce gîndesc și ce văd, reflectînd realitatea cotidiană și nu întotdeauna zic cele mai gingașe lucruri. Deci nu am pentru România forma aceea de iubire patriotardă, re­vendicativă și naționalistă. Nu o cu­nosc în aceste forme. M-am trezit, în­să, în diverse ipostaze în străinătate, în care am simțit vibrînd în mine a­ceas­tă fibră românească mult mai mult decît în mod obișnuit. Deci dacă îmi pun problema acum ce simt pentru Ro­mânia, n-aș putea să dau un răs­puns sincer pentru că sentimentele sînt foar­te amestecate. Dar cu certitudine exis­tă niște rădăcini foarte adînci, de a­ce­ea nici n-am rămas în altă parte. Pre­fer să redescopăr România de fiecare dată.

Dar pasiunea pentru Franța și cul­tura franceză este altceva, este o pa­siune dobîndită. Am cu această limbă o relație, aș putea spune, cumva ero­ti­că. E o plăcere atît de mare de a vor­bi franceză, încît transpare o foarte in­tensă senzualitate. Am un raport a­proa­pe fizic cu această limbă și îmi pla­ce să mă joc cu ea, să îi răstorn niște înțelesuri. Să-i văd chiar pe francezii nativi, mai rigizi, cum se strîmbă în fața unor găselnițe. Îmi e foarte dragă această limbă, dar sînt două universuri diferite, care uneori se între­pă­trund. Nu s-au aflat niciodată într-o sta­re conflictuală.

„Dar pasiunea pentru Franța și cul­tura franceză este una dobîndită.”

Spuneați că înainte de a-l cunoaște pe fizicianul și filosoful Basarab Nicolescu noțiunea de patriotism vi se părea „găunoasă”. De ce?

Da, este adevărat. Domnul Ba­sa­rab Nicolescu a fost o revelație și o în­cîn­ta­re pentru mine. Sînt foarte fericită să spun, cu umilință, că mă număr prin­tre prietenii domniei sale. Cînd l-am întîlnit prima dată, era mult mai bine cunoscut pe plan internațional ca om de știință și promotor al trans­disci­pli­narității decît în propria țară. Și m-au im­presionat încă de la bun început fer­­voa­rea, dăruirea și generozitatea inte­lectuală extraordinară pe care le-a de­monstrat mereu în slujba României. În tot ce făcea, în toate interviurile, căr­țile, colocviile, era în permanență pre­zentă România. Fie ca background, fie prin personalitățile ei remarcabile. A­ceastă dăruire era de multe ori epui­zan­tă și fără ecoul așteptat din partea românească sau fără ca ecoul să fie pe măsura entuziasmului. Dar nicio­da­tă nu l-a obosit acest lucru.

Această dăruire m-a impresionat pen­tru că în momentul în care l-am cu­noscut, era o perioadă în care au­zeam multe declarații dintr-acestea sfo­răi­toare despre eterna și fascinanta Ro­mâ­nie. Am descoperit că se poate vor­bi despre România și români cu ade­vă­rat, dinăuntru și mult mai autentic și benefic.

Noi nu inventăm nimic, nu facem decît să redescoperim niște lucruri, să ni le reamintim

Deci prin această raportare ați catalogat patriotismul astfel.

Da. Mi s-a părut găunos în multe privințe. Sigur, aceea a fost o de­cla­ra­ție conjuncturală, nu generalizez, ori­ce generalizare e falsă prin definiție. Nu pot spune că toți cei care iubesc Ro­mânia și o declară nu o și simt. Dar fă­țărnicie este multă. Vorbim despre E­mi­nescu, despre Cioran, pe care îi ci­tăm, dar uităm să îi citim. Sînt lu­cruri despre care vorbim cu mare ușurință, dar fără să le mai cunoaștem cu ade­vărat.

Nu pot spune că toți cei care iubesc Ro­mânia și o declară nu o și simt. Dar fă­țărnicie este multă.

Această uriașă personalitate a noas­tră a venit tocmai cu o viziune inte­li­gentă, afectivă, lucidă, actualizată asu­­pra unei țări, a unor oameni și rea­li­tăți, de care nu avem de ce să ne rușinăm. Există personalități excepționale în toate sferele de activitate. Dar nici nu avem de ce să ascundem lucrurile pe care, ca popor, ca nație, nu le-am fă­cut întotdeauna cum ar fi trebuit în istorie și poate nici acum. Cred că lu­cru­rile trebuie nuanțate. Nu putem tra­ta otova pe toată lumea și orice iubire trebuie să aibă în vedere cunoașterea obiectului afecțiunii și nu doar niște cuvinte rotunde, care sună bine.

Imaginea despre realitate în ce fel s-a modificat după întîlnirea cu Basarab Nicolescu?

Mi-a schimbat percepția asupra re­a­lității și a literaturii, ceea ce e mai grav. Am înțeles prin teoria trans­dis­ci­plinară, spre exemplu, că eticheta de literatură a absurdului este aiuritor de neadecvată. Voi încerca să demon­strez că nu există o literatură a absur­dului, decît dacă te cantonezi în a­ceas­tă percepție limitativă a unui singur nivel de realitate. De ce să nu ne deschidem? Imaginarul face și el par­te din realitate. Mulți oameni de ști­ință au ajuns la concluzia că funcțio­năm într-un univers din interiorul u­nui multivers. De ce să nu vedem la fel și creația? De fapt, marii creatori scurtcircuitează realitatea comună, ca­re ne este accesibilă nouă, muritorilor de rînd. Și au acces pe mai multe pla­nuri. De ce să nu interpretăm planu­rile lor pe mai multe niveluri de rea­litate? De ce să nu admitem că, de fapt, coexistă lucruri antinomice? Doar pen­tru că noi nu le percep simultan? As­ta este o deficiență a simțurilor noas­tre. În multele discuții pe care le-am avut cu dumnealui, am început să în­țe­leg aceste lucruri. Mi s-au deschis cu totul alte orizonturi de lectură și de interpretare. Au fost o revoluție pen­­tru mine discuțiile cu Basarab Nico­les­cu.

Au mai existat astfel de oameni care să vă fi schimbat vreunul din crezuri?

Am mai avut revelații lucrînd la te­za de doctorat (n.r. „Cioran ou l’ironie comme strategie du refus… de Dieu” – „Cioran sau ironia ca stra­tegie a refuzului…de Dumnezeu”), cu Cio­ran însuși, pe care l-am des­co­pe­­rit mult mai credincios decît se crede. El fiind declarat, de mai toți cei care s-au apropiat de opera lui ateu, în cel mai bun caz. Ocupîndu-mă de el, am ajuns să îi citesc pe gnostici și pe bu­diști, dar în primul rînd, gnosticii au reprezentat o revelație pentru mine. Ci­tindu-le puținele texte care s-au păs­­trat, am găsit o poezie și o profunzi­me de viziune asupra Universului pe care, poate, doar în Vedele indiene să le mai fi găsit, dar în cu totul altă for­mă. De fapt, Vedele conțin cam tot ce știm astăzi despre realitate, inclusiv des­coperirile fizicii cuantice, totul e acolo. Și de fapt totul e acolo de la în­ceputul timpurilor, noi nu inventăm nimic, nu facem decît să redes­co­perim niște lucruri, să ni le reamin­tim.

Dar evenimentul de la restaurantul La Fernette, cînd un chelner v-a spus că vă cunoaște dintr-o viață anterioară, ce ecou a lăsat asupra dumneavoastră?

A fost un moment cu totul u­lui­tor. Am rămas amîndoi fascinați. Era prima dată cînd mergeam la acel res­taurant, pe care dumnealui îl cu­noș­tea și îl frecventa de multă vreme. Și cînd am intrat pe ușă, chelnerul res­pectiv a avut, parcă, un scurtcircuit cînd m-a văzut. Mă tot urmărea din priviri pe toată perioada serii și pînă la urmă a îndrăznit să spună asta. Am simțit și eu pentru o fracțiune de secundă intersectarea unor universuri paralele. Poate nu atît de intens ca omul respectiv, dar am simțit că un­­deva, cîndva, ne-am întîlnit. Pentru el a fost atît de frapantă întîlnirea aceas­ta, încît, la plecare, mi-a dăruit o um­bre­lă roșie, în amintirea acestei întîl­niri.

Cred că ar trebui să fim mult mai deschiși către astfel de întîmplări, să le primim în viața noastră și să nu ne temem. Cred că trecutul, prezentul și viitorul coexistă și că, dacă ne des­chi­dem cu adevărat forța gîndului, pu­tem circula cu mare ușurință dintr-un capăt într-altul al timpului, care, în cea mai mare măsură, e o invenție ome­nească. Cel puțin în forma lui li­niară. Am trecut prin mai multe si­tuații în care să constat că nu e așa.

„Există personalități excepționale în toate sferele de activitate.”

Care anume?

Am mai avut, la un moment dat, la Paris, o întîlnire cu un scriitor ro­mân, cu Alexandru Ecovoiu. Prin el am retrăit o situație asemănătoare. El a scris un roman în care acțiunea se întîmpla pe malul stîng al Senei, în Cartierul Latin din Paris, fără să fi fost vreodată acolo, cu o descriere a străduțelor, a restaurantelor, a am­pla­samentului meselor din resta­u­rant identică cu realitatea. La un moment dat, personajul din carte se duce la che­iurile Senei să caute o anumită car­te și o găsește în rîndul cinci, să spu­nem, din compartimentul unui anumit anticar.

Alexandru Ecovoiu, cînd a venit la Paris cu mai mulți scriitori, să își lanseze ultima carte, s-a plimbat într-o seară pe cheiurile Senei, s-a oprit în fața unui buchinist și pe al cincilea rînd a găsit exact cartea despre care scrisese în roman. Am fost cu el pe stră­duțele despre care vorbea și ne-am așezat la masa pe care o de­scri­sese cu lux de amănunte în carte. A fost o seară uluitoare, poate cea mai încărcată din acest punct de vedere din viața mea. Ecovoiu nu înceta să se minuneze de toate aceste lucruri. Nu le văzuse în viața lui, nu cer­ce­ta­se nici o hartă a Parisului. Cu atît mai puțin să știe că la buchinistul cutare, în locul cutare, avea să găsească o car­te anume. De asta spun că există niște scurtcircuitări temporale. În fața u­nor asemenea descoperiri și momen­te este imposibil să nu înțelegi că rea­litatea este mult mai complexă decît ceea ce cunoaștem noi. Astfel de eve­nimente mi-au deschis multe spații imaginare de lectură, de interpretare, de cercetare. Parcă mi s-au destupat niște antene și canale care pînă atunci fuseseră ocultate. Mă bucur că am a­juns să am o percepție mai colorată, mai senină și mai variată asupra rea­lității.

Ce amintiri dragi din Franța ați luat în bagaj cu dumneavoastră?

Foarte multe. Parisul e un oraș ca­lei­doscopic, cu enorm de multe fa­țe­te, pe toate planurile, de la mirosul special al metroului, pînă la acea nuanță de cer albastru în asfințit, mai ales pe malurile Senei, pe care nu o găsești nicăieri în lumea asta. Nu degeaba există atîtea cîntece despre cerul Parisului. E ceva special care plu­tește deasupra acestui oraș fas­ci­nant.

Ați fost director adjunct al Centrului Cultural Român din Paris. Cum a crescut acest centru în inima Franței?

A crescut ca Făt-Frumos din po­veste. În cîțiva ani, cît alții în o sută. Pe vremea mea era o „chestie” foarte mică, într-o aripă a Ambasadei noas­tre din Paris și era un fel de anexă, cu un statut incert, de obicei boicotată de mulți români din diaspora pentru că, prin proximitatea geografică, era con­siderată o anexă a Ambasadei. E un spațiu delicat și confuz pentru că Parisul are foarte mulți români, ve­niți în mai multe valuri, care trăiesc această dramă a exilului, a fracturii in­terioare. E o zonă în care trebuie să pășești pe vîrfuri, cu enormă răb­da­re, diplomație și înțelegere. Dar a fost o experiență fascinantă. Mai ales în con­dițiile în care depindeam de trei instanțe instituționale din țară și nu aveam aproape nici un ban. Nu con­tam aproape deloc pe cei din țară pen­tru trimiterea unor mari creatori, scri­­itori, organizarea unor expoziții. Se mai întîmpla, nu pot să spun că nu au existat deloc, dar cu mari eforturi. Din fericire, aveam materie primă la fața locului. Erau atît de mulți ro­mâni cunoscuți acolo, încît pe orice plan pu­team organiza cîte un eveniment.

Centrul Cultural Român din Paris a crescut ca Făt-Frumos din po­veste. În cîțiva ani, cît alții în o sută. Pe vremea mea era o „chestie” foarte mică, într-o aripă a Ambasadei noas­tre.

Însă, din momentul în care s-a transformat în Institutul Cultural Ro­mân și, mai ales, sub pălăria lui Ho­ria-Roman Patapievici, trans­for­ma­rea a fost radicală. S-au pompat mai multe fonduri, a fost schimbat total și sediul, echipa a devenit mult mai nu­me­roasă. Noi eram, acum 15 ani, trei persoane. A fost o investiție în a trans­­mite o imagine coerente des­pre Româ­nia. A rămas un reper cultural important, ceea ce este foarte greu într-o capitală culturală cum e Parisul, un­de zilnic au loc sute de evenimente. E nevoie de o strategie intensă pentru a ajunge la publicul care să fie altul de­cît nostalgicii români. Publicul țintă al unui institut cultural nu îl re­pre­zintă în primul rînd diaspora. Tre­buie să știi să ajungi la inima și spi­ri­tul reprezentanților țării gazde.

V-a dezamăgit România în vreun fel?

În toate felurile posibile. Dar asta nu înseamnă că nu am avut și că nu am, în fiecare zi, și revelații de sens opus. Lucrurile se echilibrează, dar mai mult la nivel individual. Recu­nosc că nu am avut foarte multe mo­tive de mîndrie în ceea ce privește po­porul, de țară, de voce publică în spațiul euro­pean sau mondial. Însă, în ceea ce pri­­vește oamenii cu un suflet și cu un intelect deosebit, da, am avut reve­la­ții minunate.