Sistemul homeschooling nu trebuie să devină o modă. Cred că locul unui elev este la școală

Profesorul care știe să-și atragă studenții atît prin materiile pe care le predă, cît și prin postările de pe blog, prof. univ. dr. Constantin Cucoș, directorul Departamentului de Pregătire a Personalului Didactic de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, își adună energie de fiecare dată cînd privește fotografia de familie de pe biroul său – în ea stau nemișcate, pe cristale de nisip, trei chipuri: soția, fiica și el. De multe ori se ascunde în spatele unei pînze albe și își lasă imaginația să zboare și mereu se gîndește la zecile de generații de elevi și studenți pe care i-a învățat cum să-i învețe pe alții. Cu toate că face parte din Adunarea Națională Bisericească, spune că nu și-a dorit să fie preot și că meseria de dascăl este cea mai frumoasă întrucît are un scop lăudabil, la care nu ar renunța niciodată – acela de a preda continuu o lecție a iubirii față de cunoaștere.

Ați început ca profesor de filosofie, iar acum pregătiți cadrele didactice, ce amintiri aveți din prima experiență de la catedră?

Este foarte amuzant, pentru că prima oră am avut-o la o clasă de seral și, fiindcă nu erau făcute cata­loagele, m-am dus cu un caiet, îm­brăcat ca orice tînăr – destul de le­jer și îmi aduc aminte cu plăcere că acei elevi care erau mai mari, mai maturi, m-au luat drept un coleg de-al lor și m-au întrebat dacă sînt cu ei în clasă. Le-am spus că sînt profesorul și m-am dus la catedră. A fost un moment interesant și m-a afectat într-un mod pozitiv. Am învățat de atunci că noi, profesorii, trebuie să devenim, uneori, ca elevii noștri – să stăm cu ei, să stăm lîngă ei, să vor­bim cu ei – nu să stăm doar în fa­ța lor, la catedră.

Imediat după licență ați început să predați la Liceul nr. 3 din Vaslui. V-a speriat gîndul că trebuie să plecați din Iași?

Da, eu eram obișnuit cu Iașul. Mi-a părut tare rău că m-am în­de­părtat, dar am vrut să încerc și alt­ce­va. Dar, cu toate acestea, am a­vut noroc, fiindcă erau profesori care prin­deau un post la sute de kilometri depărtare, mulți erau re­par­tizați prin Transilvania, însă eu am avut o medie mare și am reușit să ob­țin un loc într-un oraș din a­pro­piere – la orașe erau foarte puține lo­curi. Am lucrat acolo patru ani și am primit o garsonieră în care să lo­cuiesc, fiindcă profesorilor li se cre­au condiții, iar salariul era unul fix.

Și acum avem mulți profesori prin sate izolate și care fac naveta.

Sigur, sînt, nu pot nega. Dar se dă un examen de titularizare și în ur­ma rezultatului obținut li se o­fe­ră locuri, ei pot accepta sau pot re­fu­za.

În 1989 ați plecat din liceul din Vaslui. Ce v-a motivat să continuați?

În timp ce eram la Vaslui, eu am păstrat legătura cu universitatea, cu profesorii. Încă din anul patru de fa­cultate, ei m-au îndemnat să mă gîn­desc la o carieră în universitate, dar eu nici nu visam; cadrul u­ni­ver­si­tății era unul închis. De exemplu, ul­timul venit la noi, la Facultatea de Fi­losofie, era un asistent deosebit de bine pregătit și trecuseră cam 12 ani de cînd venise ultima per­soană. Era ca un deșert din acest punct de vedere, nimeni nu mai intra. έna­in­te de Revoluție am fost, timp de un an, și asistent universitar la U­ni­versitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și profesor la Vaslui. Fă­ceam naveta, îmi pusesem toate orele de la Vaslui în primele zile din să­ptă­mînă, iar joia și vinerea stăteam la un cămin din Campusul Codrescu și predam la universitate. Nu pri­meam bani, dar pentru mine era o o­noa­re. Tot în perioada aceasta, am publicat articole în revistele de specialitate.

Nu am apelat niciodată la băț sau la ridicarea tonului

A fost vreun moment, în perioada comunismului, cînd nu v-ați mai putut stăpîni nervii și ați cedat în fața elevului?

Am predat la un liceul industrial, iar elevii nu erau doar din oraș, ci și din satele apropiate. Ni­cio­dată nu mi-am pierdut cumpătul, eram pregătit pentru astfel de situații mai dificile, dar aveam colegi care a­veau chiar multe probleme. Eu am fost mai permisiv, mai ales că predam fi­losofia și a trebuit să cobor la ni­velul elevului și să-l fac să în­țeleagă. Acolo erau mulți profesori tineri, nu­mai în anul în care m-am dus eu, au venit aproape 15 profesori ti­neri și ne ajutam unii pe alții. Cele mai mari probleme le aveam cu cei din clasa a X-a, fiindcă etapa de tre­cere spre adolescență este foarte di­ficilă, dar m-au ajutat foarte mult cu­noștințele mele de psihologie. Nu am apelat niciodată la băț sau la ri­dicarea tonului și consider că orice ar face un elev, nu trebuie să ridici vocea sau să apelezi la violență.

Ați promovat elevi care nu aveau suficiente cunoștințe, dar care aveau o situația personală grea, dificilă?

Eram înțelegător, dar nu dă­deam note pentru ținuta lor ves­ti­mentară sau pentru statutul lor so­cial. Acestea sînt alte elemente, de ca­re, în general, nu trebuie să ți­nem cont, dar în actul evaluării, profesorul devine mai indulgent, în sen­sul că amînă evaluarea. Eu îi spun: „bine, astăzi nu ai învățat, fiindcă nu ai putut, nu ai avut cu ce și unde să scrii, dar, data viitoare, te rog să te pregătești”. Apoi îl aduc la un ni­vel cît de cît bun și nu îl las în urmă. Eu nici nu am ținut cont de cît de mult sau puțin a învățat unul sau altul, ce m-a interesat a fost evaluarea în sine. Degeaba îmi spui că ai stat zile și nopți și ai citit, dacă tu nu știi. Rezultatul mă interesează. E­rau mulți copii săraci, îmi era milă de ei și le mai cumpăram caie­te sau alte lucruri, dar nu mă p­u­tem apropia prea mult de ei, fi­in­d­că se putea înțelege greșit. Noi, profesorii, avem niște roluri prescrise, nu putem să trecem peste norme, pen­tru că după devenim culpabili. La vre­mea respectivă, era obligatorie șco­larizarea de zece ani și toți elevii erau promovați, dar mai erau unii care pur și simplu nu veneau la școală. Nu erau cazuri multe. Mi s-a întîmplat și mie, am fost nevoit să merg într-un sat, de lîngă Vaslui, îm­preună cu milițianul pentru a-i de­termina pe părinți să-și trimită co­piii la școală măcar cîteva zile. E­le­vul venea, îl ascultam și nu conta că îi puneam trei sau patru, dar, la fi­nal, îi puteam încheia situația și îl trimiteam în următorul semestru. Da­că raportam neșcolarizați, școala și profesorii de acolo aveau de su­ferit și eram dați drept un exemplu prost. Cu amărăciune îmi aduc aminte de aceste momente, dar așa ne impunea sistemul.

Ce școală au făcut părinții ca să predea limba română sau aritmetica?

Sînt peste 200 de familii, în România, care aleg să-și educe copiii prin programul de „homeschooling”. Este o alternativă potrivită pentru elevii din țara noastră?

Este o posibilitate și aceasta, dar trebuie legalizată și, din păcate, în România nu s-a stabilit o pro­ce­dură. Personal, cred că locul unui elev este la școală, cu toate că are defectele ei. La școală se creează o comunitate, fiindcă elevul este inclus într-un grup și poate învăța lucruri și de la colegii lui. Dacă un copil este lipsit de un astfel de mediu, nu are șanse să își dezvolte anumite ca­pacități sau aptitudini socio-e­mo­ționale. Noi trebuie să ne dez­vol­tăm și raportîndu-ne la cei de vîrsta noas­tră. Pe de altă parte, ne putem în­treba în ce măsură părinții au a­p­titudini didactice, vedem că profesorii se chinuie atît de mult, dar părinții? Ce școală au făcut ei ca să predea limba română, aritmetica? Poate, din perspectiva con­ținu­tu­lui lucrurile par simple, dar trebuie să ai și capacitatea de a preda acele cu­noștințe. Un astfel de sistem este u­nul de nișă și se pretează în situații speciale, în cazul copiilor cu de­fi­ciențe fizice sau intelectuale sau a ce­lor detașați de comunitate sau ca­re nu sînt din țara respectivă. Va­li­darea cunoștințelor nu se face de că­­tre părinți, ci de o instituție. Sis­temul „homeschooling” nu trebuie să de­vină o modă.

Părinții vin cu argumentul că învățămîntul românesc vrea să „introducă” elevul în același tipar și nu se axează pe talentele și aptitudinile fiecăruia.

Au dreptate în această pri­vin­ță. Învățămîntul uniformizează elevii, dar acesta este riscul: orice inclu­dere într-un sistem duce la ocul­ta­rea anumitor valori. Profesorii sînt con­știenți de acest lucru, dintotdeauna a fost așa, dar ei încearcă să con­troleze această situație, să cre­eze o­portunități pentru ca fiecare să se dezvolte pe planul său. Noi ți­nem cont și de necesitățile so­cie­tă­ții, da­că avem nevoie de forță de mun­că în­tr-un anumit domeniu, for­matăm sistemul în așa fel încît să acoperim acele zone. Eu nu aș spu­ne că învățămîntul omoară in­divi­du­a­­l­i­tă­țile, le primește și le maxi­mizează, atîta timp cît și elevii sau studenții și părinți își doresc acest lucru.

În învățămînt intră și profesori incompetenți, mai sînt filtre de care avem nevoie pentru a crește numărul de profesori dedicați?

Aceasta este o chestiune foarte importantă, noi stăm chiar prost la acest capitol. Totul începe de la ad­miterea la facultatea care te pre­gă­tește să devii profesor, practic, noi nu avem un test de aptitudini e­sen­țiale pentru această meserie, un test care să se refere la: sociabilitate, em­patie, înțelegere. În alte țări există astfel de teste și au caracter eliminatoriu. Sistemul nostru de în­vă­țămînt este unul suferind, din acest punct de vedere. Apoi, după această pri­mă etapă în care avem testele ini­țiale, urmează intrarea în sistem ca­­re, în acest moment, se face pe ba­za cunoștințelor teoretice și nu este in­clusă și practica. Astfel, pentru a de­veni un profesor, trebuie să dai un examen scris, nu există probă prac­tică, iar acest lucru trebuie să ne dea de gîndit. Eu nu spun că trebuie să minimalizăm componenta teo­reti­că, dar trebuie să o completăm cu cea practică, care trebuie și ea tes­tată la rîndul ei. Așa se face că sînt profesori foarte bine pregătiți, cu note mari, dar atunci cînd sînt în si­tuația să comunice cu elevii și să le transmită din cunoștințele lor, nu pot sau nu știu cum s-o facă.

Profesorii de religie sînt cei mai în măsură să predea la orele de religie, nu preoții

V-ați apropiat de religie printr-o revelație sau cu pași mici și siguri?

Nu a fost un moment anume, fiind copil de la țară, obișnuiam să merg la biserică cu bunicii mei. M-am apropiat de Biserică, mai in­tens, după ce am devenit lector și cînd am început să predau cursuri de peda­gogie la Facultatea de Teologie. M-a interesat această direcție mai mult din punct de vedere pedagogic. S-a introdus religia în școală, atunci cînd nu existau experiențe în do­meniu și era nevoie de o consiliere de ordin pedagogic a celor care pre­dau religia. La început, știm cu toții, au predat preoții care nu aveau ni­cio pregătire pedagogică și apoi au apărut profesorii de religie. Am ales să mă implic în redactarea unor lucrări care pot fi de un real folos pentru viitorii profesori de religie.

Profesorul a împlinit anul acesta 26 de ani de carieră didactică.

Spuneți că preoții nu ar fi potriviți să predea religia?

Nu, cu siguranță, profesorii de religie sînt cei mai în măsură să pre­dea la orele de religie, nu pre­oții. Doar în situații speciale, poate un sat izolat, un preot poate prelua orele de religie. Dascălul este spe­cial abilitat pentru a face acest lucru. Preotul are alte obligații și, cred eu, nu ar trebui să se suprapună lu­cru­rile.

Religia apelează la bunătate, la morală, pe cînd educația este mai pragmatică. În ce mod pot ajuta aceste două domenii la dezvoltarea învățămîntului românesc?

Aici este vorba de complementaritate, elevul trebuie să învețe să se raporteze la cel de lîngă el, să ape­leze la niște valori spirituale, dar tre­buie să țină cont și de cunoștințele de matematică, geografie, istorie și celelalte. Religia trebuie să ocupe un loc important în școală, fiindcă așa cum prezentăm realizări ale ști­in­ței, ale artei, așa trebuie să pre­zen­tăm și aceste valori ce țin de reli­gie. Nu spun că ar trebui să avem mai multe ore de religie, pe aceea pe ca­re o avem, dacă o facem așa cum tre­buie, este suficient.

Oamenii care au murit în Clubul Colectiv au fost numiți sataniști, chiar și Patriarhul Daniel a avut o ieșire nervoasă în fața jurnaliștilor. Credeți că, printre noi, sînt îngeri și demoni?

În niciun caz, nu putem să ca­talogăm oamenii. Plecăm de la pre­misa că fiecare om este o valoare în sine. Sînt oamenii care o iau pe di­recții mlăștinoase, dar trebuie să le arătăm un drum bun. Cazul „Co­lectiv” cred că a generat și unele re­flecții care au condus la lucruri bu­ne. Ne-a dat de gîndit în legătură cum ne raportăm la un astfel de e­ve­niment și la persoana care pre­fe­ră anumite genuri muzicale sau alte tipuri de artă. Acolo a fost un spectacol pe gustul tinerilor, pe mine nu mă obligă nimeni să merg acolo și nici nu e bine, dar dacă lor le pla­ce, nu trebuie să-i blamăm. Con­tează să ne raportăm la autentic. Noi nu pu­tem iubi arta la nivel general, noi iubim anumite genuri, anumiți pic­tori, avem anumite gusturi. Eu cred că Patriarhul Daniel nu a știut ce s-a întîmplat acolo și de aceea a și re­venit cu un alt discurs. Chiar și pur­tătorul de cuvînt a fost schimbat, pen­tru că Biserica Ortodoxă a avut, într-o anumită perioadă, un deficit de comunicare în legătură cu pre­zentarea a ceea ce se întîmplă în in­terior. Din comportamentul ulterior s-a putut constata că a realizat o ast­fel de nepotrivire și a revenit cu o altă raportare.

De discriminat discriminează și școala și poliția

Biserica nu este de acord cu căsătoriile între persoanele de același gen. Poate Biserica decide ce este bun și ce este rău pentru un om?

Biserica se poate amesteca și în aceste lucruri, pentru că ea ape­lează la anumite valori. Biserica arată ceea ce crede ea că este cel mai bine pen­tru individ. Individul oricum gre­șește, dar Biserica trebuie să tragă anumite linii. Ea condamnă pă­ca­tul și nu pe păcătos. Fenomenul ca atare nu este acceptat, persoana în ca­uză chiar este ajutată și consi­li­ată.

Și vorbim aici de o discriminare din partea Bisericii?

Nu cred că realizează o discri­minare, dar nu știu. Sau poate face o discriminare între oamenii buni și cei răi. Raportarea poate fi discriminatorie, de discriminat discri­mi­nează și școala și poliția. Se aleg cei bun și cei răi.

Ați fi vrut să dați sala de curs pe o biserică și meseria de dascăl pe cea de preot?

Nu cred, însă cele două meserii se aseamănă foarte mult. Ambele lu­crează în numele unor valori, ești un delegat al comunității pentru a aduce valoare.

Efectuînd o paralelă cu țările pe care le-ați vizitat și dumneavoastră, precum Franța, Belgia sau Spania, ce considerați că-i lipsește României la capitolul educație?

Toți au probleme cu educația, doar că unii au probleme mai mari și alții mai mici. Noi am pornit de la un sistem hipercentralizat, ideologizat și am încercat să trecem către un registru mai flexibil. În Occident, lucrurile s-au așezat mai de mult, au mai multă eficiență în ceea ce privește oferta pe care o o­feră sistemul de învățămînt, la noi, însă, doar secvențial se aduce aceas­tă ofertă ce ține de nevoi, interese. La nivelul învățămîntului preuniversitar, se pot scoate și se pot in­troduce anumite discipline, însă a­cest aspect nu este valorificat. E­xistă mai multe piedici, profesorii, sau unii dintre ei, dau dovadă de lejeritate, fiindcă nu își construiesc ei o disciplină, ci iau una de minister, eventual două-trei manuale și apoi se apucă de predat. De ase­me­nea, părinții manifestă o anumită rezistență, deoarece ei doresc ca ele­vii să lucreze mai mult la discipli­nele importante și nu să descopere unele noi. În Occident sînt astfel de experiențe, le putem prelua și noi și să le adaptăm – nu preluăm iden­tic un model, ci trebuie să-l confi­gu­răm. La noi sînt și multe lucruri im­puse. Dacă în Occident un mentor are doi sau trei discipoli, la noi, un mentor are peste zece, fiindcă așa spune legea. Una este cînd lucrezi cu mai puțini studenți și alta este cînd îți vin pe cap zeci de studenți.

Sînt mulți elevi sau chiar profesori de nota 10 care aleg să plece din țară și să activeze în străinătate, fiindcă sînt mai apreciați. Și dumneavoastră ați predat pentru o perioadă în Franța, ce v-a determinat să nu rămîneți acolo?

Oh, nu! Niciodată, nici nu m-am gîndit să rămîn și să predau în străinătate. Profesorii universitari plea­că în alte țări, dar mereu se în­torc să profeseze aici. Sînt colegi din partea profilului real care aleg să ple­ce în alte părți, fiindcă găsesc mult mai multe oportunități și, cu siguranță, foarte bine au făcut. La noi, din păcate, nu există o bază de cercetare. În domeniul științelor u­ma­niste este mai ușor și nu prea es­te nevoie să pleci. Și pe elevi îi în­țe­leg, este normal ca fiecare să mear­gă unde vrea, aceasta este lumea în care trăim, aceasta este Europa în care am intrat. Sigur, este o su­fe­rință, fiindcă cei mai buni pleacă de la noi, fac studii în alte țări și, de cele mai multe ori, rămîn acolo.

Profesorul, elevul și părintele ar trebui să formeze o echipă puternică, dar, de cele mai multe ori, elevul se pierde. Unde se greșește?

Mereu se invocă acest parteneriat. Aici este o realitate care trebu­ie schimbată, accentul trebuie să ca­dă, în primul și în primul rînd, pe e­lev. În jurul lui trebuie să roiască ceilalți membri. Un pas interesant spre această direcție a fost introduce­rea testelor prin care elevii acordă no­te profesorilor, dar aici trebuie să fim atenți. Elevul trebuie să acorde acea notă, nu pentru că profesorul es­te „băiat de gașcă” sau că nu își fa­­ce orele, ci în funcție de modul în ca­re predă.

Unde ați învățat să pictați?

Am început încă din perioada gimnaziului, am avut un profesor de desen care m-a ajutat, însă în timpul liceului am încercat să-mi îmbunătățesc tehnicile, întrucît am făcut Școală Populară de Artă de la Iași. În perioada studiilor li­cea­le m-am pregătit să dau la Con­ser­vator la secțiunea Arte Plas­ti­ce. Am și dat, dar am picat, mai a­les că pe atunci erau două-trei lo­curi, iar bătălia era foarte mare și, în plus, era chiar complicat să in­tri mai ales dacă nu urmai Liceul de Arte. Imediat, mi-am dat sea­ma că pot să fac și altceva – m-am apropiat de filosofie. Am fost de­za­măgit, am avut colegi care au încercat și de zece ori, dar eu mi-am schimbat planurile. Acum, nu este exclus să mă înscriu la o fa­cultate de arte și chiar dacă nu apuc să urmez o facultate, eu o să continui să pictez, mai ales la pensionare.

Printre pasiunile pedagogului se numără și grădinăritul și pictura.

Ați spus că, de multe ori, folosiți în pictură culorile din grădina dumneavoastră. Cum arată, ce flori ați plantat?

Grădina mea de la Bârnova este atinsă de toamnă, deja pomii sînt descărcați de fructe, fiindcă am cules merele. Nucii încă sînt bo­gați. Sînt multe flori, am tran­da­firi în diverse culori. Mă întorc cu drag la ea, fiindcă îmi dă un aer aparte. Și totul este pregătit pentru iarnă!