Sorin Iftimi: Nu se poate să ne refuzăm 60 de ani de istorie de dragul unei lozinci

Sorin Iftimi este muzeograf și istoric venit în Iași din „cel mai nordic nord” al țării atunci cînd avea doar zece ani. După ce s-a îndepărtat de științele exacte și a renunțat la biologie, a îmbrățișat necunoscutul istoriei pentru a evada, așa cum spune chiar el, din viața proprie și a trăi plimbîndu-se în timp, în alte epoci, încărcîndu-se cu o experiență care este una seculară a întregii omeniri. Despre România vorbește pe așezate, fără să se grăbească, înercînd de fiecare dată să compenseze o greșeală cu un lucru bine făcut aici, în țară.

Care a fost impulsul datorită căruia ați decis să urmați cursurile Facultății de Istorie?

Este o întrebare dificilă, căci atunci cînd se gîndește fiecare la sine, se gîndești și la ce ar fi relevant pentru ceilalți, cum am putea să ne autodefinim ca formație. De multe ori în biografii trecem locul nașterii cuiva, iar asta poate fi relevant sau nu. Locul meu de naștere este în nordul cel mai nordic, aproape de Darabani, într-o comună care se numește Mileanca. Sînt în Iași din 1975, adică de cînd aveam zece ani. Cred că faptul că am terminat Colegiul Național „Emil Racoviță” și-a pus o amprentă serioasă, dacă nu asupra drumului meu, măcar asupra standardelor, a nivelului la care ar trebui să fac lucrurile și a deschis un orizont special.

Traseul pe care l-am urmat a fost destul de sinuos, căci am vrut ca după liceu să încep ceva nou pentru că mă simțeam depășit de situație la un moment dat. Opțiunea mea a fost să mă îndrept spre filosofie sau istorie care îmi păreau domenii interesante. Pe vremea aceea se intra greu la facultate, în sensul că erau disponibile 25 de locuri, iar în anul acela eram 16 pe un loc; cam asta era proporția. Am intrat la Facultatea de Istorie și se pare că a fost o alegere binefăcătoare. Ne-am potrivit, eu și cu acest domeniu și mi-am găsit un drum în care am reușit să fac cîte ceva chestiuni legate de istoria orașului, de istoria simbolică, de geneaologie, de heraldică (n.red. știința specială a istoriei care are drept scop stabilirea principiilor teoretice, cercetarea, interpretarea și evoluția stemelor unui stat, oraș, familie, corporație etc), am avut mai multe asemenea abordări.

Ca orice adolescent, am avut curiozitatea să aflu ce-i cu lumea asta, ce-i cu viața asta. La început am crezut că voi găsi o explicație în biologie, nu în teorie, nu în formule, dar undeva. Ceea ce-ți explică originea existenței, a planetei, a speciei umane, mi s-a părut că ăsta este lucrul cel mai important de studiat pentru cineva. Mai tîrziu am limitat aria alegînd istoria, dar căutarea a fost aceeași, impresia fiind că prin istorie poți evada cumva din viața proprie și poți trăi plimbîndu-te în timp, în alte epoci, încărcîndu-te cu o experiență care este una seculară, milenară a întregii omeniri. Asta îți face viața mai bogată și îi dă un sens.

Orașul Darabani are o istorie destul de bogată. V-ați întors vreodată acolo sau chiar în Mileanca pentru a explora aceste locuri, pentru a descoperi mai multe despre ele?

Orice intelectual are o obligație față de locul său de origine, în sensul că este nevoit să facă o monografie. Eu, ca istoric, aș fi avut cu atît mai mult această datorie, iar față de satul meu, de Mileanca, bineînțeles că întotdeauna am avut un ochi deschis, așa că oriunde am găsit documente, știri, am adunat, ca într-o zi să-mi îndeplinesc și această datorie.

Darabaniul l-am dat doar așa, ca reper pe hartă, pentru că este cel mai nordic orășel al țării. Eu l-am văzut foarte tîrziu, dar l-am vizitat de vreo cîteva ori tot cu interese legate de istoria locului și am putut să văd acolo ce a rămas de la Teodor Balș, cel care a dat și numele orașului, care înainte era doar un sat, Căbiceni. Am putut observa acolo fenomenul acesta din ultimii cîțiva ani cînd, sub egida sărbătorilor nordului, se încearcă o revitalizare a zonei pentru că acum suferă de o anumită lipsă de identitate în afară, nu în sînul comunității.
Lumea știe de Bucovina, iar zona asta unii ar încadra-o ușor în același spațiu, ceea ce nu este cazul. E o zonă cu o identitate distinctă, cu o istorie separată și foarte interesantă de altfel.

Ați fost, totuși, student la istorie. De ce ați ales să mergeți și la Opinia Studențească?

Aveam un program foarte încărcat în anul I, ore și dimineața și după amiaza, timp liber foarte puțin, dar fiecare dintre studenți încerca să mai facă și altceva decît specializarea proprie. Eu am avut cîteva alte talente pe care nu mi le-am cultivat, unul dintre ele ar fi fost pictura, dar am compensat după aceea făcînd studii de istoria artei. Pe atunci consideram c-aș fi avut și condei bun pentru că am avut o profesoară care m-a inspirit foarte mult și mi-a dat încredere că aș putea scrie. Bineînțeles că surpriza, cînd am ajuns în redacție, a fost că nu exista o școală de presă, era ceva ad-hoc coordonat de Florin Zamfirescu, iar prima frază pe care ne-a spus-o a fost „Uitați tot ce v-au învățat bunii voștri profesori de limba română pentru că scrisul la gazetă înseamă altceva decît scrisul literar, poetic, liric” și începea acolo o altă reconstrucție, o altă inițiere.

Să faci parte din Imperiul Austro-Ungar era ca și cum ai fi făcut parte din Uniunea Europeană

Marea Unire a simbolizat momentul în urma căruia toate provinciile locuite de români s-au unit sub același stat național, România Mare. Există însă chiar și acum, la 100 de ani distanță de la această unire, conflicte și mari diferențe între aceste regiuni. Cum arătau lucrurile, din această perspectivă, în 1918? Erau unele provincii mai privilegiate decît altele? De ce?

Ar fi interesant să privim situația prin ochii oamenilor de atunci. E ușor să evaluăm lucrurile din perspectiva secolului nostru și să decidem că acestea au stat într-un anumit fel. Bineînțeles că situația era destul de complexă, erau provincii românești sau locuite de români în majoritate care au avut o istorie proprie destul de diferită. Cei din Bucovina, cei din Transilvania poate au beneficiat de un grad mai înalt de civilizație, de o deschidere spre o lume mai modernă. Unii au și astăzi impregnat în mentalitate că făcînd parte din marele Imperiu Austro-Ungar era ca și cum ai fi făcut parte dintr-o Uniune Europeană sui generis (n.red. special).

Ideea modernă a epocii, ideea avansată era totuși aceea de a constitui state naționale, de apus al imperiilor, de desfacere a marilor state multinaționale pentru că se credea foarte mult în geniul popoarelor, în misiunea istorică a lor care, adunate în limitele unor granițe naționale reușeau să aducă o contribuție a lor la civilizația universală. Asta s-a întîmplat și cu românii. Au fost o generație excepțională care a beneficiat și de un context istoric foarte bun și au reușit să realizeze acest fapt ce părea incredibil la început: să aducă în granițele unui singur stat toate teritoriile locuite de români.

Prin intrarea în război, pentru Transilvania, alături de Antanta, era sacrificată Basarabia, provincie care până în 1812 a făcut parte din Principatul Moldovei. De ce Transilvania și nu Basarabia?

În acest caz ar fi bine de revăzut memoriile lui Constantin Argentoianu care spunea că generația de dinainte de unire nu-și poate imagina cît de mult înseamna pentru cei vechi ideea aceasta de Transilvania, amintirea ei și gîndul unirii cu aceasta. Regiunea era legată de o întreagă tradiție istorică, de ideea de origine latină, de Dacia antică, de Școala Ardeleană care cultivase identitatea românească și spiritul acesta latin. Visurile se îndreptau automat către „țara de dincolo de Carpați” unde, chiar dacă statul nu era românesc, exista o mare majoritate a populației care era de etnie română. Evul mediu oferea mai mult o identitate religioasă, cea ortodoxă, care era pe primul loc cu cîteva secole înainte, dar în perioada modernității, brusc a devenit mai importantă originea latină și caracterul românesc al limbii pe care o vorbeau oamenii.

Situația nu este simplă. Pînă și astăzi se judecă lucrurile în felul acesta, căci Antanta era considerată tabăra democratică, a libertății, a corectitudinii, față de Tripla Alinață care era partea conservatore. Chiar și atunci însă oamenii politici au negociat cu ambele părți, au fixat din prima condițiile acestei participări, iar unirea Transilvaniei cu România a fost fixată în documente oficiale înainte de intrarea României în război. În ceea ce privește Basarabia, cîtă vreme Rusia era întreagă și puternică și mai ales în aceeași tabără cu noi, nu se punea problema unei desprinderi de puternicul imperiu. Din păcate, cei cîțiva ani grei de război au adus revoluția din Rusia care a restructurat statul în mare măsură și atunci mai multe provincii de margine care fusese cîndva state independente și-au revendicat acest statut.

România de astăzi nu e atît de frumoasă și de atrăgătoare cum și-ar fi dorit-o și cei de peste Prut

Acum, deși se militează pentru unire, o mare parte din populația de peste Prut nu dorește acest lucru. Care credeți că sînt motivele pentru care s-a ajuns la acest conflict de interese?

Lucrurile acestea au rădăcini vechi. Faptul că Moldova n-a fost întreagă chiar în 1859 (n.red. Mica Unire – Unirea Pricipatelor Române) și-a pus amprenta pe modul în care s-a făcut acea unificare, pentru că de fapt nu s-a unit Moldova istorică, întreagă, cu Muntenia. S-a unit jumătate de Moldovă, cea care mai era liberă, cu Valahia. Este o mare minune cum din 1812 pînă în 1918 în provincia Basarabia s-a păstrat limba română, identitatea românească, oarecum în lipsa unei elite pe care statul rus de atunci a împiedicat-o să se dezvolte. O elită națională, constituită ca și în Transilvania din învățători, preoți, oameni cu ceva studii, nu prea exista în Basarabia. Din acest motiv, într-un mod paradoxal, identitatea românească s-a conservat mai bine la sate, deci nu în zona în care invadase civilizația, modernitatea, progresul, ci acolo, în zonele conservatoare. Au fost totuși șase generații care au trăit sub tutela unui stat cu o altă conducere oficială unde oricine dorea să urce în ierarhie, să se afirme în plan social, trebuia să urmeze școli rusești, să urmeze ierarhia rusească în armată sau în administrație.

Acea unire foarte scurtă, din 1918 pînă în 1940, a însemnat foarte puțin în condițiile în care acum sîntem din nou separați de mai bine de jumătate de secol. Sînt două istorii destul de diferite, căci oricît ai simți românește, oricît de tare ne apropie aceeași limbă și împărțirea unor rădăcini comune, e clar că istoria a complicat destul de mult lucrurile. În trecut exista o idee foarte clară conform căreia lucrurile evoluează firesc spre unificare și spre formarea unui stat național. Acum experiența noastră arată că lucrurile nu duc acolo de unele singure dacă oamenii nu-și doresc, nu simt că ar trebui să facă așa ceva. În plus, a fost și acea primă unire care a fost realizată după modelul Franței, în care capitala însemna totul, iar teritoriile reunite cu România au simțit că dezvoltarea lor nu a mai fost la fel de lesnicioasă pentru că toate lucrurile erau centrate pe Muntenia; acolo se învîrteau resursele, oportunitățile, influența. Dacă statul ar fi fost construit pe un model german ar fi avut, în mod sigur, mai multe centre relativ puternice. Într-un alt proiect de țară ar fi însemnat mai mult aceste nucleie zonale, ar fi fost o dezvoltare ceva mai echilibrată, dar în proiectul pe care l-am avut noi atunci și din cauza dorinței aceea foarte mari de a centraliza, într-un timp scurt, toate regiunile, s-a urmat această cale în care capitala a avut majoritatea resurselor, iar țara arată așa cum o vedem și astăzi.

Din punctul meu de vedere, cel mai bun plan de unire a Basarabiei cu România era să facem o țară atît de frumoasă și de atrăgătoare încît să spună ei singuri că își doresc unirea a doua zi. Din păcate, România de astăzi nu e atît de frumoasă și de atrăgătoare cum și-ar fi dorit-o și cei de peste Prut.

România nu este foarte datoare față de minorități

În 1918, Marea Adunare a solicitat „deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”. Avînd în vedere că în regiune Transilvaniei mai bine de 17% din populație este reprezentată de maghiari, dar guvernul roman nu le permite încă să-și exercite în totalitate drepturile, credeți că solicitările făcute acum un secol au fost respectate?

Sînt două lucruri, cred eu, diferite. Documentul de unire cu Romînia a fost un exemplu de democrație, de deschidere. Românii de atunci aveau această gîndire la nivelul secolului conform căreia, pentru că și ei au fost o națiune defavorizată pentru o lungă perioadă, nu voiau să trateze alte popoare așa cum au fost ei tratați. Se gîndeau că dacă alții au fost stăpîni pînă ieri, nu era corect ca ei să fie, brusc, stăpînii lor. Voiau să construiască o societate în care fiecare identitate să se exprime sufiecient de bine.

În privința drepturilor minorităților, nu cred că în momentul acesta nu au sufieciente, ba dimpotrivă. E chiar mai avantajos, în România de astăzi, decît să fii majoritar. Ai mai multe drepturi și oportunități. Poți face, în plan local, diverse lucruri care să îți conserve identitatea. Să ai viață culturală, învățămînt, tradiții, dar toate duse pînă la o limită care să se manifeste tot în interiorul statului oficial.

Lucrurile nu sînt foarte simplu de administrat, dar cred că în acest domeniu România nu este foarte datoare față de minorități. Dacă am judeca lucrurile comparativ și cu alte zone ale Europei vom vedea că în România minoritățile, cred eu, au un statut rezonabil. Nu se poate nici să ignori cu totul statul oficial, de exemplu să fii într-o zonă din Ardeal și să refuzi să înveți românește. Făcînd ceva de genul ăsta refuză locuitorilor de acolo posibilitatea de a-și găsi un loc de muncă în altă parte a României. Îi condamni să trăiască doar în acea enclavă sau într-o altă țară în care se vorbește limba respectivă. Nu se poate să ajungi să termini liceul și să nu te descurci în limba statului. Democrația ca democrația, dar trebuie să fim democrați și unii și alții.

O zi la 100 de ani să arătăm că ceea ce ne unește este mai important decît ceea ce ne desparte

Prin OUG 22 adoptată de Guvern pe 21 martie au fost dispuse o serie de măsuri privind Centenarul României. Printre acestea se numără aprobarea Ghidului de identitate vizuală a Centenarului României şi a Primului Război Mondial, precum şi obligativitatea folosirii pe materialele de comunicare a siglei Centenarului Marii Uniri de către autorități și instituții publice. La o lună după acest ordin, pe pagina web a Primăriei municipiului Cluj-Napoca nu se regăsea încă această siglă, motiv pentru care conducerea a fost acuzată de cîteva publicații care susțineau că acesta este modul în care orașul arată că nu va participa la acest eveniment, desprinzîdu-se de restul României. Credeți că este, într-adevăr, orașul Cluj-Napoca desprins de restul României? Dacă da, s-a resimțit acest lucru mai tare în anul Centenarului?

Nu, nu cred că la Cluj este vreo problemă. Este un oraș multi-etnic în care și sentimentul românesc este bine reprezentat, dar practica aceasta de a recomanda instituțiilor publice să pună acea emblemă a Centenarului pe antete mi s-a părut și mie o idee nefericită. Acea stemă se pune pe activități care se desfășoară în diverse medii, dar instituțiile publice nu au de ce să-și adauge acea siglă suplimentară. Bănuiesc că ei, clujenii, au fost cei care au simțit inutilitatea acestei acțiuni.

Există discuții conform cărora simbolul Centenarului ar fi greșit pentru că oamenii pot înțelege de acolo că România există doar de 100 de ani.

Aici sînt de acord. Este un mare neajuns. Bănuiesc că inițial scria undeva „România Mare 100”, dar cineva a considerat că România Mare nu sună prea bine și a eliminat un cuvînt de acolo. Așa ne dăm seama cîtă forță poate avea un slogan, căci deși oamenii aceștia au trecut prin școlile românești, încă marșează pe ideea că România are 100 de ani. Înseamnă că nu au auzit de Cuza, de Generația Unirii, de Războiul de Independență, ca să creadă așa ceva, dar asta arată superficialitatea și formalismul cu care a fost abordată ideea Centenarului. A fost o idee greșită, construită în manieră publicitară, a unei noțiuni simple care să se lipească de creiere foarte repede, foarte ușor, iar oamenii care nu au avut curiozitatea să știe mai mult au rămas cu o idee greșită pentru că statul român există cu acest nume de România de la 1862, atunci apare pe harta Europei, în timpul lui Cuza. Nu se poate să ne refuzăm 60 de ani de istorie de dragul unei lozinci.

Sîntem o societate foarte dezbinată, axată pe idei nu foarte importante

Mai toate evenimentele desfășurate în acest an au fost puse sub sigla Centenarului Marii Uniri, afirmîndu-se adesea că țara este în sărbătoare pe tot parcurul anului. Există vreun mod anume prin care Centenarul poate fi sărbătorit „așa cum se cuvinte”?

Lucrurile se întîmplă așa din cauză că sîntem o societate foarte dezbinată, axată pe idei nu foarte importante. Am reușit totuși să ajungem aici, într-un an jubiliar. Sînt însă părți ale scoietății românești puse sub presiune de politicieni, de presă, de oameni care au diverse interese și atunci este foarte complicat să faci o sărbătoare profundă, adevărată, frumoasă, emoționantă, pentru că un moment de genul ăsta înseamnă să găsim lucrurile care contează pentru noi, lucrurile care ne unesc pentru a avea o viziune despre noi în viitor, ori dizarmonia asta cultivată, a dus la un fel de haos. Partea responsabilă a societății, oamenii cu funcții, oamenii cu studii, cei care se consideră a fi formatori de opinie, că vocea lor contează mai mult decît cea a unui particular ar fi trebuit să găsească această înțelepciune ca o zi la 100 de ani să arătăm că ceea ce ne unește este mai important decît ceea ce ne desparte.

Mulți dintre români au ales să plece în Alba-Iulia pentru a celebra Centenarul. Au manifestările de acolo o altă însemnătate decît cele din restul țării?

Alba-Iulia este un simbol, dar dacă ar fi să judecăm procesul acesta de la 1918, aș spune că orașul Iași a jucat un rol mai important în înfăptuirea unirii. Aici, la Iași, unde au fost și familia regală și Guvernul și Parlamentul, au fost doi ani în care oamenii au rezistat, și-au regăsit curajul, identitatea, dorința de a fi împreună și de a construi o altă Românie.

Toate delegațiile acestea care au venit să discute despre unire cu Guvernul român, cu familia regală, toți au venit la Iași. Și delegația de la Chișinău de mai multe ori, sub mai multe guverne. Au venit și sub Guvernul Averescu și după aceea sub Guvernul Marghiloman. Cei de la Cernăuți, după ce au votat unirea, au venit la Iași ca să afle confirmarea acestui fapt. Voluntarii ardeleni care erau eliberați din armata rusă au venit la Iași și au produs un moment de emoție extraordinar. Oamenii chiar au simțit atunci că ne-am unit cu Ardealul.

Ceea ce face ca adunarea de la Alba Iulia să fie deosebită este faptul că peste cîțiva ani, în 1922, acolo a avut loc încoronarea regilor Ferdinand și Maria. Ce mai fusese impresionant la această unire era cîmpia plină cu oameni care erau trimiși de alte persoane care n-au putut ajunge. Veneau cu documente care să ateste că sînt delegații acelor oameni, iar la acea vreme, să vezi atît de mulți oameni adunați într-un singur loc, spunînd un singur lucru, „Noi vrem să ne unim cu România!”, a fost într-adevăr un moment inedit. Mai apoi, din păcate, celelalte două uniri au fost anulate peste 20 de ani. Și cea cu Basarabia și cea cu Bucovina. Cea de la Alba Iulia era singura care ne rămăsese, iar asta probabil că a contribuit la accentuarea momentului.

La sfințirea Catedralei Mîntuirii Neamului, Gigi Becali a declarat că asta ar fi cea mai mare realizare a României din ultimii 100 de ani. Care sînt, din punctul de vedere al unui istoric, cele mai mari realizări ale țării din ultimul secol?

N-aș spune de-un secol, dar ideea lui mi se pare corectă acum, cu privire la sărbătorirea acestui Centenar. Statul român nu a fost în stare să producă un alt proiect de aceleași dimensiuni. Ceea ce a reușit să facă Biserica Ortodoxă împreună cu Preafericitul Daniel, care este poate un manager dincolo de a fi un cap al bisericii, acest proiect care a necesitat resurse extraordinare, stăruință de cîțiva ani de zile, este fantastic. Unii spun că au luat și materiale care ar fi putut fi folosite și la alte proiecte, dar din lipsă de alte proiecte dedicate Centenarului, Catedrala a absorbit o bună parte din ele. S-a văzut acolo un plan, o voință, o autoritate și un om cu viziune. Nimeni din Guvern sau din altă parte nu a mai venit cu un proiect asemănător. În alte țări s-au făcut, probabil, mari muzee, mari edificii naționale în care s-a investit foarte mult. La noi n-au existat alte asemenea proiecte.

Care considerați că este lucrul care a marcat sau care va marca anul Centenar?

Poate că ideea rămîne, ca și în trecut, în speranța mai mult sau mai puțin fundamentată, că lucrurile vor merge în direcția bună și că românii vor fi înțelepți, că vor fi solidari și că vor reuși să găsească un drum propriu în istorie și să prețuiască acest stat pe care nu noi l-am făcut, noi l-am moștenit. A fost un proiect de țară minunat, făcut de înaintașii noștri în urmă cu un secol și ar trebui și noi să avem acum un proiect de țară la fel de valoros.