Spiridon Vangheli: Cînd lumea oamenilor mari m-a descurajat, m-am întors la copilărie și n-am mai revenit

Printre cărți de rugăciuni și pachete pline cu „Isprăvile lui Guguță” și „Copii în cătușele Siberiei”, Spiridon Vangheli iscălește, caligrafic și cu răbdare de bunic, volumele cumpărate de copiii veniți să-i cînte și să-l vadă la Tîrgul LIBREX 2014. Au lăsat baloanele cu Guguță deoparte și-au fugit de mînă cu părinții la standul Editurii Doxologia, unde scriitorul scrie dedicații ca un Moș Crăciun pe care l-au descoperit de curind. Spiridon Vangheli are doi copii acasă, însă un al treilea îi stă pe umăr și în suflet de mai bine de patru decenii. Guguță, băiatul din satul Trei Iezi care poartă pe cap o cușmă mare cît inima lui, cît să-ncălzează o uliță întreagă, e copilul pe care l-a desenat și l-a dăruit întregii lumi. De cînd s-a născut Guguță, a scris literatură pentru copii pînă a devenit la rîndu-i unul. Cu glas cald, sfătos și-un condei autentic, Spiridon Vangheli se-ntreabă dacă eroul lui n-a îmbătrînit. Pentru copiii din toată lumea, însă, Guguță e nestatornic și înțelept, la fel ca tatăl lui.

Cum sînt întîlnirile cu copiii din România pentru dumneavoastră?

Chiar îmi era dor de acești copii, care să-l fi citit pe Guguță și să mă pot uita eu în ochii lor și să văd ce se întîmplă acolo. Mă interesa asta. Am avut ieri (n.r.: joi, 13 martie)  întîlnire la o școală primară, „B.P. Hașdeu” și astăzi iarăși. Ieri la clasa a III-a, astăzi la clasa a II-a. M-au impresionat copiii. Eu am avut întîlniri multe în Ba­sa­ra­bia, însă acolo sînt în aria asta de foar­te mulți ani, mă știe lumea pe de rost. Și am avut ocazia să mă întîlnesc cu cititorii mei din Japonia, din A­me­ri­ca, din Italia, Germania, Cehia, Fin­lan­da, Rusia. Iată cu copii din Ro­mâ­nia m-am văzut abia anul trecut la lan­sarea cărții și ieri și azi aici la LIBREX. La Chișinău nu mai știu unde să mă ascund de atîtea întîlniri. Și se supără oamenii, nu mai știu că ieri ai fost într-o școală și azi în alta, cred că sînt singuri pe lume. Și de mul­te ori, vasăzică trebuie să le explic că e imposibil să cuprinzi ne­cu­prinsul. Ziceam eu că îmi era doru’ de copiii de aici, să-i văd dacă nu cum­va am întîrziat cu Guguță în R­o­mâ­nia, pentru că timpul trece. Guguță s-a născut în 1967, am revenit la el în ‘71 și ‘77, de trei ori am stat cu el, ca să-i îngrijesc povestea și să mă achit, într-un fel, față de Guguță. Am lăsat special niște intervale între volume ca să mă schimb și eu și să se schimbe și băiatul. Nu m-am grăbit, am vrut să-l cresc firesc, nu artificial. M-a in­te­resat să-i fac o „casă mare”.

Și ce-ați reușit să construiți pînă la urmă?

Ceea ce-am vrut pentru el. Acea casă. O casă pentru oaspeți, mare, de care știți de la bunici, unde erau a­dunate toate lucrurile cele mai fru­moase, zestrea, hainele părinților cu care se îmbrăcau o dată pe an, la bi­se­rică, pernele, covoarele cele mai bu­ne, busuiocul în grindă și, undeva a­co­lo, era ascunsă și dulceața. Că era zahăr puțin și noi ne strecuram și ne minunam „ce frumos miroase bu­su­iocul și cît e de dulce dulceața”, pînă ne prindea mama. Pe timpuri nu prea era mult zahăr, așa că merita muș­truluiala. Eu pentru Guguță alegeam cele mai interesante subiecte. Ziceam „asta-i pentru el, să-i fac o casă mare în lumea cărților mele” și „ăsta să fie Guguță”. Băiatul alintat de mine, co­pilul meu din suflet. Și am reușit să-l îm­brac, să-l încalț cu ce-am avut mai fru­mos. I-am dat isprăvile cele mai in­teresante.

Mai degrabă din amintiri sau din imaginație?

El era legat de timpul acela. Ve­deți, eu vorbesc de copilul din su­fle­tul meu, dar nu de copilăria mea. Ea a fost cu vreo 20 de ani în urma lui Guguță, iar lucrurile s-au mai schim­bat mult. Și-a rămas doar copilul din inimă. Isprăvile lui, anturajul lui sînt ale unui copil de mai tîrziu, de după ce-am fost eu copil. Pe urmă, după ce i-am dat „Isprăvile…”, m-am întors eu la copilăria mea și am scris cartea „Ta­ta lui Guguță cînd era mic”. Acolo sînt momente chiar din viața mea, din viața fraților, a părinților. Eu e­ram tata lui Guguță și eram, va­să­zică, mic. El a rămas blocat în timp, cam prin anii ‘70, așa. Și mi-a fost tea­mă, m-am întrebat „nu cumva copiii se schimbă și se deosebesc o ge­ne­rație de alta?”. „Nu cumva am rămas eu în urmă cu Guguță al meu?”

Eu și copilăria mea sîntem deja o epocă istorică. Eu sînt mai aproape de cea a lui Creangă. 50 de ani mai tîrziu decît Creangă m-am născut și eu, dar mai era și la mine cînepa și încă mai lipsea tehnologia care există acum.

Hai că eu și copilăria mea sîntem deja o epocă istorică. Eu sînt mai aproape de cea a lui Creangă. 50 de ani mai tîrziu decît Creangă m-am născut, dar mai era și la mine cînepa, mai lipsea încă tehnica (n.r.: tehnologia) care există acum, eram mai aproape de el. Guguță vine, carevasăzică, din­tr-o epocă modernă. Și totuși de-atunci, de la apariția lui au trecut peste 40 de ani și credeam că iată, în România, de-acuma s-a învechit Gu­guță. Păi îi mai interesează pe dînșii băietul ăsta?

Românii s-au temut de personajul Ciuboțel, credeau că poate fi confundat cu Ceaușescu

Dar de ce n-a avut timp copilul acesta al dumneavoastră să prindă rădăcini atunci în România?

Pentru că în România am avut o ediție din „Isprăvile lui Guguță”, dar pe timpul lui Ceaușescu. Pe urmă, mie nu mi-a plăcut cum au editat ei cartea asta aici. Și mai ales nu mi-a plăcut ce s-a întîmplat cu un alt erou, din „Steaua lui Ciuboțel”. Românii i-au pus titlul „Moara veselă”, s-au temut de Ciuboțel, credeau că Ciu­bo­țel poate fi confundat cu Ceaușescu, fiindcă el a fost cizmar. Au înțeles, adică, un fel de „Steaua lui Ciz­mă­rel”. Și i-au schimbat titlul, i-au pus moara pe frunte. De-atunci m-am cam supărat și n-am mai dat cărțile mele în România. Supărarea mea a ținut cam mult, vreo 20 de ani, așa. Le editam în Basarabia, gîndind că cine are nevoie să vină, poate să le găsească acolo. În sfîrșit…

Și-acum l-ați găsit îmbătrînit pe Guguță?

Cînd am venit încoace mă gî­n­deam, mă frămînta gîndul ăsta, dacă nu a îmbătrînit. Asta era o problemă mare pentru mine. Dacă se preface el în istorie? Dacă nu ajunge o poveste îndeajuns de bună pentru copiii care vor altfel de povești? Spre bucuria mea, am văzut ieri că Guguță prinde rădăcini în sufletele copiilor din România. Nu-i interesează pe dînșii că a trecut timpul sau n-a trecut. Ches­tiunea e de cîtă copilărie are cartea în ea. Copilul acela care trebuie să e­xiste în sufletul nostru și care este, cumva, și-o parte din Guguță, e-un co­pil mai degrabă pentru toate tim­purile, nu se ofilește. Se poate schim­ba puțin poate anturajul, contextul. Nu mai sînt, poate, căruțele, au a­pă­rut mașinile în loc. Dar copilul nu se schimbă în fond. Temerile mele n-au fost întemeiate. De-aici și priza lui la mititeii din străinătate.

A scris New York Times, în ’77: „10 noiembrie 1977, «Isprăvile lui Guguță» e o carte cu umor subtil, de respirație universală”. Vasăzică e vorba de copilul care este și trebuie să fie pretutindeni, la temelia omului, de unde crește acesta, maturul acela care sînt eu, care sînteți dumneavoastră și toți. Ne place sau nu ne place, venim toți dintr-un copil cu răsuflare unică.

Pe ei cum de i-ați ghicit?

Habar n-am eu, n-aveam! ce mă­nîncă japonezii și cu ce se încalță americanii și așa mai departe. Gu­gu­ță a prins acolo și prin faptul că are, probabil, acel ceva universal. Chiar așa s-a și scris. A scris New York Times, în ’77, uitați-vă: „10 noiembrie 1977, «Isprăvile lui Guguță» e o carte cu umor subtil, de respirație uni­versală”. Vasăzică e vorba de copilul ca­re este și trebuie să fie pretutindeni, la temelia omului, de unde creș­te omul, maturul acela care sînt eu, care sînteți dumneavoastră și toți. Ne place sau nu ne place, venim toți dintr-un copil cu răsuflare unică. Dar așa-i cu temerile mele. Eu am găsit între copiii ăștia o lume întrucîtva a lui Guguță. Am construit un dialog cu ei, care s-a înfiripat frumos, și-a fost foarte plăcut pentru mine. Erau curioși, cu întrebări de tot felul, ingenioase pentru clasa a III-a.

Pentru că viața e falsă uneori, din ceea ce trebuie să fie omul nu rămîne nici jumătate

Ați scris deja o carte cu scrisorile primite de la ei. Vă mai surprind întrebările copiilor?

Întrebări și scrisori încă mai vin de peste tot, dar da, aici m-au sur­prins cu niște lucruri profunde. O fetiță m-a întrebat, de exemplu, cînd am început să scriu, anume, despre Guguță. Și i-am spus că am scris car­tea la 30 de ani, chiar 31. Și de ce? Pentru că eu nici la 20, nici la 25 n-am putut. Am scris-o la 30 pentru că, abia atunci am reușit să intru în lu­mea adulților și-am ajuns să nu-mi placă această lume. M-a decepționat, m-a descurajat, fiindcă adulții joacă mult teatru. Viața de multe ori e fal­să. Interesele personale sînt prea mari și prea îi doboară pe oameni. Și din ceea ce trebuie să fie nu rămîne nici jumătate. E comedia și necazul vieții. Și atunci mi s-a făcut atît de mult dor de copilărie, care e altfel, e mai curată. Mai naturală. Atunci m-am întors eu la copilărie. Și dacă m-am întors n-am mai revenit la adulți. Am rămas acolo, cu ei, cu copiii. Ca să le arăt și eu de pe poziția mea, a celui care a fost om mare, cît e de frumoasă copilăria, ca să și-o trăiască și să-și dea seama că e minunată cît o mai au.

Scriitorul a stat de vorbă cu copiii veniți să-l asculte la LIBREX

Cititorii mei îi resping pe cei care umblă și se laudă cu Siberia lor

Pe una din coperțile „Împărăției lui Ciuboțel” ați scris că „ne grăbim spre adulți cum se grăbește călătorul spre munte. Abia cînd ajungi în vîrf, descoperi că altceva n-ai ce vedea mai frumos decît valea, pe care ai lăsat-o la poalele muntelui”.

Da, pentru că ei, copiii, în totalitate nu vor putea vedea ce frumos e să fii mic. Trebuie să se mai deschidă o supapă ca să vezi lumea asta bine. Întotdeauna o să vrei să ai ceea ce-i prea departe de tine. Vrei să fii adult. Și după ce te faci mare, de-acuma vrei să ai ce-ai pierdut și nu mai ai. E vorba de căutarea elogiilor pierdute. Am vrut să le amintesc de ce trebuie să se bucure de copilărie. Și așa am legat cu ei un dialog plăcut, așa… nepregătit, firesc, pornind de la ei. Nu mă puteam despărți de ei și ei de mine. În clasa a II-a, la care am fost azi, e mai greu. Mai puțină filosofie poți face cu ei, dar aveau gînduri și vorbe interesante. L-am întrebat pe unul „tu ce vrei să faci, să fii în via­ță?”.  Zice „eu am un singur scop”. „Care?” „Vreau să fiu pensionar, înțelegeți?” Eu zic „hai, dă mîna, tu cu mine și cu bunelu’ tău și-o să fim trei pensionari fericiți”.

O fetiță mi-a spus că vrea să-i dau adresa, că ea vrea să-mi aducă o pernă moale s-o pun seara sub cap să mă-nsoțească îngerul cel bun, ca a doua zi să mă pornesc iar printre copii, care mă așteaptă. Altcineva mi-a scris că el e la sanatoriu, dar că ar vrea să știe cum o mai duce Guguță cu sănătatea.

Am primit o scrisoare la Chișinău. Am foarte mul­te, de altfel, nenumărate. Una mai interesantă decît alta. În scrisoarea asta,  un copil mă întreabă „Tu de acu­­ma ești vasăzică bătrîn, eu sînt tînăr, am talent”. Zice „n-ai putea să-mi dai mie postul de tata lui Guguță? Eu mai degrabă aș vrea să scriu cărți în viață”. O fetiță îmi scrie că vrea să-i dau adresa, că ea vrea să-mi aducă o pernă moale s-o pun seara sub cap să mă-nsoțească îngerul cel bun, ca a doua zi să mă pornesc iar printre copii, care mă așteaptă. Cartea aceea cu 300 de scrisori de la copii, care se numește „Eu sînt Guguță” e plină de poveștile lor. O fetiță mi-a trimis două fotografii de-ale ei. Una pentru Guguță și una pentru Ciuboțel. Și ei cereau ca eroii să-i trimită fotografiile lor, că ea tare vrea să facă cunoștință cu dumnea­lor, cu eroii ăștia. Cineva mi-a scris că el e la sanatoriu, dar că ar vrea să știe cum o mai duce Guguță cu sănătatea. Și altele, și altele…

Despre „Copii în cătușele Siberiei”, povestea celor care s-au rătăcit de familie în timpul deportărilor din Basarabia, v-au scris vreodată?

Mi-au scris și despre asta, da. Și sînt niște scrisori de altă natură, au o vehemență în ele, sînt foarte cate­go­rice, resping pe cei care pun cătușe la mîini, cei care umblă cu Siberia în vorbă și se laudă cu Siberia lor. Îi com­pătimesc pe cei care-au fost luați, smulși de-acasă și au o atitudine foar­te serioasă.

Am vrut să le amintesc cititorilor de ce trebuie să se bucure de copilărie.

Ați spus cîndva că dacă ați fi știut că Guguță o să ajungă în Rusia, China, Japonia, Italia, Germania, Finlanda şi alte ţări, poate că ați fi stricat această carte, ați fi încercat s-o faceți altfel, „mai cu stea în frunte ca să placă tuturor, dar n-am făcut-o, am scris ceea ce aveam pe suflet”. Sună mai degrabă ca o greutate pe care-ați purtat-o și-ați pus-o în cărți.

Da, am avut-o. Fiindcă eu mi-am dat cuvîntul cînd eram mic că o să le dau copiilor mei mai multă libertate. Merită copiii. Și cînd am crescut, cînd am ajuns să-i am, eu tot îi țineam în anumite frîie, cu „asta se poate, asta nu se poate”. Și-atunci s-a răsculat copilul pe care-l aveam în suflet și care ținea minte. „Uite, ce-ai jurat tu? Dă-le libertate. Și le-am dat. Și copiilor mei, și lui Guguță. L-am scris cu tot ce aveam în suflet și n-am știut că o să cutreiere lumea. Desigur, faptul c-a apărut în Japonia a fost o surpriză pentru mine. Dar el a apărut așa cum l-am făcut eu și nu cum aș fi încercat să-l fac. M-aș fi gîndit cam cum trebuie să fie Guguță cînd o să intre în Japonia. Să-l pieptăn. Să-l scald, să-l îmbrac. M-aș fi ocupat cu tot felul de nimicuri și poate că el ar fi mers mai puțin la inimă. Important e să-i dai sufletul tău, dacă-l ai. Iată, chiar traducătoarea mea a repetat foar­te mult ceea ce le-am spus eu cînd am fost la premieră în Japonia. Că eu îmi scriu cărțile cum se țese un covor, cu mai multe fire, cu mai mul­te nuanțe. Polifonic, așa îmi place. Să ne gîndim că copilul are, să zicem, o sarcină în fața lui, trebuie să rezolve o problemă. Și printre altele îl trimite mama sau tata la fîntînă după apă. Eu niciodată n-o să spun a luat căl­darea, s-a dus, a adus. Numaidecît o să se-ntîmple ceva și pe drum. Se mai descoperă ceva. Lumea-i foarte in­te­resantă. De-aceea-i ca un covor. Pe ca­re-l țeși cu mai multe ațe și culori.

*** Copilul de suflet, călător în 60 de colțuri de lume ***

Scriitorul și traducătorul Spi­ridon Vangheli s-a născut în 1932, în satul Grinăuți, în municipiul Bălți dintr-o Basarabie pe care și-o amin­tește cu duioșie în cărțile pentru co­pii pe care le-a scris de-a lungul anilor. „Is­­prăvile lui Guguță” (1967), car­tea care a fost tradusă în peste 60 de țări, precum China, Japonia, Statele Unite ale Americii, Finlanda, Italia sau Germania, l-a transformat, în o­chii micilor cititori din lume, dar și de-acasă, în părintele eroului Gu­gu­ță. „Guguță și prie­tenii săi” au că­lă­torit odată cu aventurile în care scri­itorul a așezat po­vești despre pozne copilărești din ca­re copiii să învețe grija pentru oa­menii din jur și dra­gos­tea de carte. Pentru el, dacă bă­ia­tul „iese măcar o dată din casă, si­gur trebuie să se întîlnească cu o năz­drăvănie, să-i sa­ră gîndul cel bun înainte și din asta să iasă o istorie.”

Spiridon Vangheli a absolvit Ins­titutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău în 1955. I-a fost prie­ten po­etului Grigore Vieru, alături de care a scris primul Abecedar na­țional în grafie latinădin Republica Moldo­va, apărut în 1970. Atunci s-au re­tras la Vadul-lui-Vodă, pe ma­lul Nis­trului și s-au întors la Chi­ș­nău cu „Abecedarul Albi­nuța”, i­lus­trat de Lică Sainciuc și apărut la E­di­tura Lu­mina.

Spiridon Vangheli și poetul Grigore Vieru, pregătind Abecedarul.

În 2012, scriitorul a primit me­da­­lia de aur „Pentru creație” din par­tea Organizației Mondiale a Pro­prie­tă­ții Intelectuale, iar 2013 a fost Anul Spi­ridon Vangheli în Basarabia. Copiii au participat la spec­tacole și au con­tri­buit la ex­po­ziții inspirate de povesti­rille scriitorului pe tot parcursul anu­lui tre­cut. La sfîrșitul acestuia, au­to­rul a lansat cartea „Eu sînt Guguță”, un volum care aduce împreună pes­te 300 de scrisori de la cititorii din în­treaga lume. Mesaje cărora tatăl lui Guguță le-a găsit răspuns la timp, „înainte ca micul meu prieten să creas­­că și să mă uite”.