Teodor Chifu: Abia am așteptat să ies la pensie, nu mai există interes din partea studenților

După o copilărie urmărită îndeaproape de armata sovietică care, de două ori, i-a alungat familia din propria casă, copilul modest care s-a atașat de profesorii ce l-au școlit s-a transformat el însuși într-un profesor. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) l-a ajutat pe prof. univ. dr. Teodor Chifu să împărtășească și tinerilor studenți descoperirile pe care le-a făcut în domeniul biologiei și ecologiei. La vîrsta de 80 de ani, pe care i-a împlinit pe 27 februarie, acesta se mîndrește cu cei doi copii ai săi și povestește cu zîmbetul pe buze despre călătoriile și aventurile pe care le-a avut alături de familie prin toată țara. Indiferent de cîte mistere ascunde ecologia, profesorul și cercetărorul Teodor Chifu va rămîne mereu fascinat de frumusețea pădurilor pe care le-a descoperit încă din copilărie.

De unde vine această pasiune pentru botanică, biologie și ecologie?

Tatăl meu a fost funcționar silvic, pădurar, și de mic copil mă lua prin pădure. Mă impresionau foar­te, foarte mult, copacii foarte dez­voltați, precum fagul și stejarul. Pe parcurs, am început liceul teoretic, care s-a transformat în școală teh­ni­că. Am terminat, deci, tehnician a­gronom, dar a fost interesant pentru că nu am vrut neapărat de la început să fac Facultatea de Biolo­gie, Geografie, ci la sugetia cîtorva cunoștințe care îmi spuneau ba să fac geologie, ba să fac medicină. Am ales într-adevăr să vin la Iași și m-am înscris la Facultatea de Geolo­gie și Geografie. Ghinionul meu a fost că atunci cînd am venit toamna să dau examenul, secția de Geo­logie se mutase la București, așa m-am trezit înscris la Facultatea de Biologie și Geografie. De aici am început să merg în excursii cu profesorii, să fac ieșiri pe teren, am în­ce­put să cunosc plantele, să le de­ter­min și așa mai departe. De aici a început pasiunea pentru aceste știin­țe.

Știu că v-ați dat licența în anul 1960. Cum arăta examenul de licență la acel moment?

Erau cam cinci materii, erau și teze și diurne. După ce le-am dat pe acestea și cu tot ce am realizat în timpul facultății am ieșit șef de promoție. Cu 9,63 cred, alături de un coleg. Îmi amintesc că în timpul facutății, cînd am trecut în anul al III-lea pe baza rezultatelor, am pri­mit o bursă republicană.

Ce însemna această bursă?

Era o singură bursă pe faculta­te și se transfera din an în an de la cel care termina anul patru la urmă­to­rul care avea rezultate foarte bune. Așa am căpătat și eu această bursă care m-a ajutat enorm. Sînt născut în Ținutul Herța, fostul judej Doro­hoi, care actualmente se află în U­cra­ina și de acest ținut se leagă un moment din viața mea care a fost, într-un fel, o schimbare completă. Nu în rău, dar o schimbare. S-a în­tîm­plat în iunie 1940. Atunci, URSS-ul a somat România să își retragă trupele din Basarabia și Bucovina de Nord. Părinții mei au plecat în refugiu, în comuna apropiată, Po­mâr­la se numea, și imediat cum am plecat, armata sovietică a ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, dar nu a fost suficient, așa că au ocupat și fostul Ținut Herța din ju­de­țul Dorohoi. Au fixat granița lîngă satul Proboteșți. După ce armata sovietică a fost respinsă, ne-am în­tors acasă unde nu am găsit absolut nimic, doar pereții goi și totul devas­tat. Am mai rămas pînă în ’44, atunci cînd au venit din nou trupele sovie­tice și au pus granița fix acolo un­de au stabilit-o în ’40 și pe noi ne-au prins acolo. Toți bărbații care au fost găsiți au fost luați și duși prizo­nieri, chipurile, și duși în lagărele de mun­că din URSS, la lacurile Onega și Ladoga, în niște condiții imposibi­le. Așa că l-au luat și pe tatăl meu. Între timp, în ’45, la început, au fă­cut o inventariere și au spus că noi nu sîntem cetățeni sovietici pentru că nu am figurat atunci, în 1940, cînd ei au stabilit granița. Și ne-au spus „voi plecați în România”. Cu ce am putut să luăm fiecare în spate, fără bijuterii, bani, ceva viu, nici un ou dacă nu era fiert nu ne lăsa să-l luăm, am trecut în România, tot în Pomârla. Am cerut ajutorul celor de acolo și ne-au spus că nu pot să ne ajute, să ne căutăm cunoștințe. Întîmplarea a făcut ca mama mea, care avea cinci copii, să găsească o familie la care am putut să stăm. Cinci copii, cu mama și cu familia respectivă a fost teribil.

Cît a trăit în România, tatăl meu a dormit de foarte puțin ori acasă, de frică să nu fie găsit de ruși

Cum reușeați să strîngeți bani pentru a vă întreține?

Îi ajutam pe oameni la treburi. Îmi amintesc că mă trimiteau cu vitele pe islaz desculț; mi s-a rupt încălțămintea pe care o aveam. Cît putea să țină? În felul acesta am reu­șit. Cam după un an, tatăl meu a reușit să fugă din lagăr și a venit în România, a fost acceptat din nou ca pădurar, dar a fost tot timpul căutat de sovietici. El a cerut să fie schimbat de la Dorohoi la Boto­șani, pentru că voia să se îndepărteze de frontieră ca să nu mai fie căutat de sovietici. Tot timpul cît a trăit aici în România a dormit de foarte pu­ține ori acasă, stătea pe la cu­noș­tin­țe de frică să nu fie găsit.

V-a povestit cum a fost în lagăr?

Ei trebuiau să scoată lemne de pe lac, să le încarce în vagoane și să le trimită mai departe. Condițiile… stăteau în niște barăci, iar mîncarea era imposibilă. Îmi spunea că, deși se făcea o ciorbă de fasole, nu prea găsea două-trei boabe de fa­so­le în porție. Am văzut oameni veniți din lagăre care nu mai erau în viață, erau numai piele și os, iar familia căuta un semn, ceva, ca să îi recunoască. Mai tîrziu, din cauza condițiilor de acolo, tata s-a îmbol­nă­vit de TBC. Înainte, familia avea o situație foarte bună, tata era bine plătit ca funcționar public, primea și niște avantaje, dar aici nu mai era la fel, a rămas foarte su­pă­rat și a intrat într-o depresie. Nu a vrut să meargă la spital și să ia pas­tile, așa că a murit la 56 de ani.

Ați spus că v-ați mutat destul de des, cum ați reușit să mergeți la școală?

O parte din clasa a treia am fă­cut-o la Șendriceni, lîngă Dorohoi, pe urmă a IV-a, a V-a și a VI-a la Pomârla, a VII-a la în altă parte și de asta pentru mine nu a fost ușor. Cînd terminam anul abia reușeam și eu să mă înțeleg cu colegii și cu profesorii. Liceul l-am făcut la Po­mâr­la și am terminat în ’54 ca teh­ni­cian agronom cu diplomă roșie. Aveam dreptul să merg la o facultate de agronomie făra concurs, as­ta însemna această diplomă. Nu am putut să merg pentru că nu aveam condiții, așa că doi ani de zile am lucrat. Mai întîi la un GAS – Coțu­șea-Darabani și după la GAS Că­li­nești-Botoșani și de aici am plecat la facultate.

Cel mai mult m-a format cititul din timpul liceului și mult din comportamentul meu îl regăsesc în cărțile respective

Cum a fost perioada de studenție?

Ce m-a deranjat foarte mult au fost condițiile materiale. Mama mea nu a avut cum să mă sprijine la uni­versitate, am avut totuși noroc de bursă și cu cei 80 de lei pe care îi luam reușeam să mă descurc. Bur­sa aceea republicană m-a pus pe pi­cioare.

Cam după un an (n.r. de la venirea în România), tatăl meu a reușit să fugă din lagăr și a venit în România, a fost acceptat din nou ca pădurar, dar a fost tot timpul căutat de sovietici. El a cerut să fie schimbat de la Dorohoi la Botoșani, pentru că voia să se îndepărteze de frontieră ca să nu mai fie căutat de ruși.

Ați legat prietenii frumoase cu colegii de la facultate?

Am avut noroc și de colegi foar­te buni care m-au sprijinit, de exem­plu în anul al II-lea ca să îmi pot cumpăra cîte ceva mi-am vîndut cartela. Un coleg mai îndrăzneț îmi dădea mîncarea lui, iar el mergea să obțină încă o porție în plus. Emil Ibrăileanu se numește. Am avut mai mulți colegi asemănători, dar mi-au rămas unii profesori în memorie, precum academicianul Petre Jitariu, profesorul Olga Necrasov, Piere Jeanerenaud, niște oameni integri, cu o expunere clară și mai ales ți­nu­tă academică, asta m-a impresionat cel mai mult.

Ați visat să deveniți și dumneavoastră profesor?

Foarte mult. După ce am terminat facultatea am devenit cadru didactic. Mi-au propus după absol­vire să vin cadru didactic, normal că am acceptat, mai ales că nu mă așteptam la așa ceva. Și la liceul din Pomârla, cît am fost acolo, am avut noroc de profesori foarte buni. Iar profesorul de română, Parasca, a avut atît de multă încredere în mi­ne încît m-a pus bibliotecar. Acolo am avut posibilitatea să citesc foar­te mult, dar nu numai eu, fiindcă am dat și colegilor mei. De ce spun că a avut încredere în mine? Pu­team foarte bine să dau cărțile să nu le mai recuperez, dar nu am fă­cut așa. La început, pe vremea aia, existau și cărți de autori străini, că după aceea au fost epurate toate care nu erau românești. Așa cum vă spuneam, la facultate am avut profesori buni, care m-au influen­țat foarte mult, dar cel mai mult m-a format cititul din timpul liceului și mult din comportamentul meu îl regăsesc parcă în cărțile respective.

Care este cartea pe care ați îndrăgit-o cel mai mult atunci?

Atunci erau mai multe, chiar și „Cei trei mușchetari”.

Cînd ați descoperit biologia mai îndeaproape?

După ce am terminat faculta­tea am vrut să mă înscriu la doctorat și profesorul meu de botanică, Cons­tantin Papp, mi-a recomandat să mă ocup de ciupercile mari, macropi­cete. De ce? Pentru că, înainte, profesorul Popovici a făcut un ierbar de ciuperci și în timpul războiului ierbarul s-a pierdut și atunci am zis să refacem și să continui stu­diul ciupercilor. Sigur am acceptat așa ceva, dar am ajuns să am patru conducători de doctorat.

De ce?

Pentru că la Iași nu erau profesori pe acest domeniu și a trebuit să îmi caut un îndrumător în țară. Astfel că, primul conducător a fost un profesor de la București; dar te­ma mea nu s-a bazat doar pe studiul ciupercilor, nu numai speciile ca ata­re, ci și asociațiile vegetale în ca­re trăiau, chestiune care nu se mai făcuse pînă atunci. Profesorul care mi-a fost conducător se ocupa tocmai de plantele superioare în care se găseau ciupercile. Nu știu ce s-a întîmplat, dar după ce am dat exa­menele, mi-a zis că ar fi mai bine să am un coordonator care să știe bi­ne ciupercile, așa că mi-a recomandat pe cineva, tot din București, Ol­ga Săvulescu. După patru ani termi­nasem prima parte, i-am dat-o pro­fesoarei să o citească, și mi-a recomandat să mă grăbesc cu termi­na­rea lucrării, nu am știut ce vrea să spună atunci, dar după jumătate de an aceasta a murit. A durat cam opt luni pînă ministerul a aprobat ca profesorul Sandu-Ville de la Ins­titutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” din Iași să-mi fie con­du­că­tor de doctorat. Acesta mă anun­ță bucuros că a pimit aprobare și că ne putem apuca de treabă, dar după două zile moare. A trebuit să mai aștept aproape un an pînă pro­fesorul Burduja a reușit să obțină aprobarea și să-mi termin lucrarea de doctorat. În loc să termin în cinci sau șase ani, am terminat în opt.

Dar în Grădina Botanică cum ați ajuns să lucrați?

După cinci ani ca asistent, s-a redus numărul de studenți și, a­tunci, cine putea să fie eliminat? Ul­timul care a ajuns, adică eu, astfel că am ajuns la Grădina Botanică, no­ua grădină, care a fost instalată în 1963, eu ajungînd acolo în ’65. Directorul de atunci, profesorul Emi­lian Țopa, mi-a încredințat să mă ocup de sectorul taxonom, care era teren arat și, atunci, am studiat o se­rie de lucrări privind anumite gră­dini botanice și din țară și din străi­nătate și am luat ca model un anumit tip de sector taxonomic, pe ca­re l-am transpus pe coli mari de hîr­tie, fiecare în parte. Era un consiliu științific care analiza și dădea avi­ze și, după ce am primit avizul, am trasat pe teren exact așa cum a­veam pe schemă și am început după ace­ea și plantarea plantelor. Am ajuns la peste 2000 de specii. Cînd am ple­cat totuși la grădină, atît rectorul, cît și decanul, mi-au spus că atunci cînd se ivește un post o să mă che­me înapoi la universitate. Ce a fost pe parcurs nu mai știu că, fiindcă rectorul nu a fost de acord să mai revin la catedră. Atunci am plecat de la grădină la Academia Româ­nă, Filiala Iași, unde era un sector de Geobotanică, am dat concurs și am intrat acolo. Mai tîrziu, institu­ția a trecut la Ministerul Educației și Învățămîntului, s-a transformat în Centrul de Cercetări Bilogice și după a devenit Institut de Cerce­tări Biologice.

Cercetătorul este strîns legat de Ținutul Herței, fostul județ Dorohoi, care a fost alipit de URSS și acum aparține de Ucraina.

În 1972 ați înființat în cadrul acesteia un laborator de Ecologie.

În care intrau diverse specia­li­tăți nu numai botanică sau biologie. Aveam zoologie, pedologie, cli­matologie, agricultură, în care se im­plicau și cadrele didactice de la uni­versitate, pentru că erau obligate să facă 500 și ceva de ore de cerce­tare pe an. Eu făceam contracte și îi luam și pe ei pe diverse specia­li­tăți. Cred că în jur de 60 de contracte de acesta am făcut, propuse și urmă­ri­te de mine.
Cum se făcea cercetarea la acel moment?

Stabileam întîi planul, fiecare în parte ce să facă, și stabileam legă­tu­ra dintre fiecare activitate. Nu mergea fiecare pe domeniul lui, ci cercetare în legătură cu celelalte dis­cipline. Apoi stabileam plecările pe teren, ce anume se studia acolo și cîte deplasări se fac. După aceea se făcea raportul, fiecare scria ce a gă­sit, iar eu nu făceam altceva decît să le adun pe toate și făceam co­re­lații. Prezentam aceste contracte ce­lor cu care le-am încheiat, cu Agro­no­mia sau cu Silvicul. Ei erau in­te­re­sați de studiile de tipul acesta.

Cît de bine erau finanțate aceste contracte?

Destul de bine, dar nu erau bani foarte mulți, de aceea aveam cîte 15 astfel de contracte pe an ca să pu­tem să acoperim toate cheltuielile.

Întotdeauna am urmărit să mă întorc la universitate

Cum ați ajuns la Institutul Național Agronomic din Algeria?

În `75, Ministerul Agriculturii vo­ia să își completeze cercetătările și a spus că a vrut să aducă la Bu­cu­rești laboratorul de Ecologie. S-a pus problema că exact laboratorul pe care l-am înființat eu să fie mutat, dar nu am avut intenția aceasta, niciunul din colegii noștri nu a vrut să meargă la Agricultură. Îm­pre­ună cu profesorul Jitariu, care era directorul Institutului, am mers la Ion Iliescu, care era pe vremea aceea prim secretar, și i-am explicat situația. Acesta a intervenit și a reușit să îi convingă să nu plece tot Institutul, ci doar doi sau trei. Du­pă ce s-a întîmplat acest lucru, eu nu am fost convins că lucrurile vor rămîne așa. S-a ivit o posibilitate să plec în Algeria pentru patru ani împreună cu familia mea, soția și cei doi copii, la Institutul Național Agronomic din Algeria. A fost o oportunitate, nu îmi pare rău că am luat-o. Copiii au învățat la școala franceză, soția a predat mate­ma­ti­că la un liceu din Alger, era altă des­chi­dere. Am plecat cu studenții în foarte multe excursii de studii și am cunoscut platoul pre-saharian, deșertul Sahara. Am avut colegi a­me­ricani, bulgari, ruși, etc, alta a fost discuția, programul era mult mai le­jer, se făcea multă cercetare de te­ren, foarte multă practică spre deo­sebire de România.

Cînd ați revenit ca profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”?

În ’92 m-am întors. Am dat un con­curs de conferențiar, iar în ’95 de profesor. Întodeauna am ur­mă­rit să mă întorc la universitate, nu pen­tru că nu îmi plăcea cercetarea, ci pentru că puteam să o fac foarte bi­ne și cînd eram profesor. Am predat cursuri, am scris cursuri, am in­trodus un curs nou la facultatea ca­re se numea „Biodiversitatea și pro­ductivitate ecosistemică”.

Cum s-a schimbat universitatea în perioada cînd nu ați mai fost profesor?

S-a schimbat atitudinea studen­ților, asta chiar mai tîrziu, nu nea­pă­rat în ’92. Preocuparea princi­pa­lă nu mai era învățămîntul. Spuneau că oricum, dacă învață, nu găsesc post. De acord, le-am zis, mergi în străinătate, dar pregătește-te bine de aici. În ultimii ani abia am aș­tep­tat să ies la pensie pentru că, de exemplu, în sesiunea obișnuită, dacă veneau zece studenți, restul trebuiau să vină în sesiunile speciale. Erau și unii foarte buni, dar foarte puțini. Asta vine și de la fap­tul că pot să se înscrie la cinci fa­cul­tăți. Puțini erau care urmăreau să facă biologie.

Deci preocuparea studenților pentru biologie nu prea mai există?

Nu este vorba numai de biologie, nu este vorba doar de cei de la Iași. Discut cu mulți colegi din țară și spun și ei că nu mai este preocuparea de altădată.

Ar exista vreo soluție în acest sens?

Eu aș fi de părere să se in­tro­du­că măcar o materie, un interviu să fie dat, înainte de intra la facultate, ca să se vadă dacă există ceva cunoștințe.

În urma acestor studii, am constatat că vegetația României este extraordinar de diversă. Aș putea să vă spun că nu am mai găsit în monografii din Austria, Germania, Franța sau Italia o asemenea diversitate.

De cît timp munciți pentru seria de cărți „Diversitatea fitosociologică a vegetației României”?

Eu am fost primul autor sau co­laborator și are trei volume. Vo­lu­mul al doilea, cu două tomuri, are peste 2.300 de pagini. Am lucrat la el 14 ani. Am adunat tot ce s-a pu­bli­cat în domeniul acesta în țară, începînd prima lucrare cu cararacter de vegetație din 1910 și pînă în prezent. Am consultat peste 2.000 de articole, vreo 40 de cărți, monografii, atît din țară, cît și din stră­i­nă­tate. Am urmărit să valorific ab­so­lut toată cercetarea în acest do­me­niu executată de autori români sau străini care au studiat și țara noastră. Eu cred că în jur de peste 95% din lucrările pe care le-am pu­tut găsi, pe care le-am consultat, se află în aceste cărți. În urma acestor studii, am constatat că vegetația Ro­mâniei este extraordinar de diver­să. Aș putea să vă spun că nu am mai găsit în monografii din Aus­tria, Germania, Franța sau Italia o ase­me­nea diversitate.

Care este fenomenul care v-a impresionat cel mai mult din această ramură?

Cel mai mult m-a impresionat pădurea. Noi încă mai avem pă­duri virgine, în care nu prea s-a intrat pentru că sînt pe pante sau este greu de ajuns. Apoi zona alpină, subal­pi­nă, unde sînt vegetații aproape naturale.

Avem totuși și foarte multe păduri distruse.

Există în ultimul timp un dezastru în pădurile noastre. Dacă pînă în `90 suprafața de păduri depășea media europeană, în momentul de față nivelul este mult sub media europeană. Media europeană este de 33%, iar noi avem sub 27%. O altă greșeală pe care o fac mulți atunci cînd fac împăduriri este fap­tul că din punct de vedere ecologic ar trebui să planteze exact aceeași specie din zona respectivă. Nu es­te corect să aducem puieți de molid din Turnul Severin și să îi plantăm în Moldova, deși este tot molid. Cam același lucru se întîmplă pes­te tot. Am ajuns să plantăm salcîm și în munți. S-a scos stejarul pufos din zona Covurlui pentru că nu es­te rentabil din punct de vedere eco­nomic pentru că nu are o înălțime mare. Da, dar acolo este locul lui, și sigur că mai poți să exploatezi din el cu toate că nu este uriaș. Au apucat să-l scoată și au plantat pin. Ce să caute pinul în zona aceea de deal și de cîmpie?