Tiberiu Soare: „Pe scenă poți să ai momente în care, pur și simplu, ești rece ca un asasin”

Cu spatele la public, dirijînd simfonie după simfonie, Tiberiu Soare a obținut, în slujba baghetei sale, numeroase distincții atît la nivel național, cît și internațional. Dependența de scenă și dorința de-a coordona publicul către un curs nealterat al muzicii și-a antrenat-o dirijînd orchestre precum Orchestra Operei Naționale din București sau cea a Corurilor Radio. Deși autodeclarat maniac al muzicii clasice, Tiberiu Soare este cel care-și îngrămădește pasiunea și în cealaltă extremă a muzicii, rock-ul, aflîndu-se într-o continuă căutare a elementelor care apropie cele două identități sonore și pe care, totodată, le transformă în muzica de pe fundalul vieții sale de zi cu zi. Săptămîna trecută, pasiunea și repertoriul său au făcut o scurtă oprire la Iași, dirijorul fiind invitat să suțină la Universitatea de Arte „George Enescu” o conferință cu tema „Creația enesciană – proiecție sonoră a spiritualității românești” și să se afle la pupitrul orchestrei simfonice a Filarmonicii Moldova, într-un concert susținut la Teatrul Luceafărul.

Cum v-aţi descoperit pasiunea pentru muzică și cine a susținut-o?

Nu am descoperit-o eu, ci bu­ni­cul din partea mamei. Eu eram foarte mic, aveam vreo cinci ani și ceva și bunicul m-a dus la o se­lec­ție de preșcolari. Pe vremea aia așa era, în vremea comunismului, în­ce­pu­tul anilor ’80. M-a dus la o pre­selecție pentru preșcolari și așa am ajuns la liceul de muzică George Enes­cu. Evident, adevărata pasiune pentru muzică am făcut-o ceva mai tîrziu, cînd am putut să înțeleg ce făceam și totul a trecut de grani­țe­le unui simplu exercițiu impus de către niște adulți. Asta înseamnă că undeva prin adolescență, în orice caz, după 14 ani, pot spune că fă­ceam cu adevărată pasiune ceea ce făceam.

Ați făcut sacrificii sau ați renun­țat la copilărie pentru a studia mai mult?

Nu pot să spun că da, am făcut sacrificii. Am avut o copilărie des­tul de normală. Mă jucam cu copiii prin cartier. Niște sacrificii au ur­mat ceva mai tîrziu, în momentul în care am înțeles cu adevărat ce vreau eu să fac și m-am canalizat cu adevărat pe povestea asta cu di­ri­jatul de orchestră. Atunci da, atunci am făcut niște sacrificii, dar le-am făcut conștient, adică știam foarte clar între ce și ce aleg.

Cînd ați înțeles cu adevărat ce vreți să faceți?

Mi s-a cristalizat cu adevărat pe la 16 ani. Dar, evident, aveam tot acest background muzical de la cinci ani jumătate, aveam deja te­re­nul pe care să mă pot juca, nu m-am apucat de muzică la 16 ani. Am de­cis atunci că vreau să fac asta cu di­rijatul de orchestră și asta am fă­cut-o aproape cu fanatism. Mi-am dedicat întreaga energie și în continuare sînt în același mod de func­ționare, ca să zic așa. Îmi dedic în­treaga energie acestui lucru.

A te gîndi la o orchestră ca la o echipă îmi repugnă

Ce simțiți atunci cînd sînteți pe scenă?

De multe ori, pe scenă s-ar pu­tea să nu simți nimic. E foarte posibil și asta. Ești atît de concentrat pe lucrul pe care-l faci, încît nu prea mai ai timp să mai și simți ceva. A fi pe scenă e o stare foarte specială, pentru că noi oamenii, de obicei gîn­dim în următorul binom și spu­nem: e cineva care face ceva, eu X, fac cutare lucru. Ei bine, cînd ești pe scenă „a fi” și „a face” devin unul și același lucru, ca într-un fel de magmă care curge cu o foarte mare viteză. Ești ceea ce faci, în momentul în care ești pe scenă. Și atunci, de foarte multe ori, de fapt, nu mai ai timp să te întrebi tu cum te simți. Tot ceea ce poți face este să emiți niște impresii retrospecti­ve: cum m-am simțit în momentul X, cînd eram pe scenă. Și unele momente, într-adevăr, sînt de-a drep­tul extatice, pot să zic. Dar nu în­tot­deauna. Niciun psihic normal nu ar rezista la o succesiune neîn­tre­ruptă de momente extatice. E vor­ba și de un control lucid, din cînd în cînd. Ceea ce vreau să spun e că pe scenă poți să ai momente în ca­re ești rece ca un asasin, pur și simplu. Dar asta, totul, cu un singur scop, și anume muzica. Sîntem aco­lo să servim muzica. Nu sîntem a­co­lo să servim o imagine publicului despre noi înșine, oricît ar fi ea de măgulitoare.

Ați spus într-un interviu că nu sînteți un om de echipă. Este acest lucru posibil, atunci cînd ești dirijor?

Da, nu prea sînt un om de echi­pă. Eu aș pune asta ca cerință de ba­ză în descrierea jobului. Nu prea poți să fii om de echipă cînd ești dirijor. Poți să mobilizezi o echipă, asta e cu totul altceva, dar a te gîn­di la o orchestră ca la o echipă mie unul îmi repugnă. O orchestră, din punctul meu de vedere, nu e o echi­pă. E o comunitate de oameni care cîntă la niște instrumente, dar nu e o echipă, e cu totul altceva. La echipă te gîndești la un joc sportiv, de exemplu, sau la o echipă de mun­citori care ridică o casă. Spiritul ăs­ta de echipă ne vine, de fapt, prin­tr-o traducere nefericită din mentalitatea de tip american corpora­tist care spune „sîntem o echipă”. Echipă-n sus, echipă-n jos. Nu, o orchestră nu e o echipă, asta e tot ce pot să spun. Fie și pentru faptul că nu se antrenează împreună. Mem­brii unei orchestre se antrenează în­totdeauna separat; există acel stu­diu individual care stă la baza ori­că­rui muzician sau solist de pe pla­neta asta. Ceea ce fac ei acolo pe scenă este să pună împreună niște tipuri de gîndire, niște mentalități muzicale, și să ajungă la un acord între ele; ceea ce face mai mult de­cît o echipă din ei, face o comunitate.

Eu po­lizez lentila asta reflectorizantă nu­mită orchestră, în așa fel încît idei­le mele să apară cît mai puțin al­t­e­ra­te în fața celor care ar trebui să le judece, și anume publicul.

Face publicul parte din echipă, din comunitate?

Dacă mergem pe povestea as­ta, publicul este, ca în cazul marilor echipe, al 12-lea jucător, sau al 16-lea, dacă ne gîndim la rugby, pentru că mie-mi place foarte mult rug­by-ul. Publicul face parte din co­mu­nitatea asta care înseamnă pre­zen­tarea muzicii. Tocmai de asta o orchestră va cînta cu totul altfel la o repetiție în fața unei săli goale, doar pentru ei, ca să știe ei că fac bine ceea ce fac, și altfel va cînta în momentul în care există public, fie el și în­tr-un număr restrîns. Ceva în su­netul orchestrei și în determinarea celor care cîntă se schimbă în bine, mult în bine. Muzicienii sînt in­flu­en­țați în egală măsură de public, la fel cum publicul receptează muzica pe care ei o fac.

Ce se întîmplă dacă sînteți, așa cum ați spus, rece ca un asasin pe scenă și publicul receptează starea?

Depinde. Sînt unele momente muzicale în care chiar ai nevoie să fii extrem de lucid, tocmai ca să nu dărîmi toată barca, toată structura. Mă gîndesc acum la chestiuni ex­trem de complexe, cum ar fi opera. Ai momente într-o operă în care nu ai voie să-ți pierzi capul, sau, mai bine zis, dirijorul trebuie să fie singurul care n-are voie să-și piardă capul. Altfel, totul devine incontrolabil. Sînt momente în care trebuie să fii pur și simplu la control, trebuie să deții controlul.

Există o componentă marțială în abordarea actului de dirijat de orchestră

Ați găsit dirijatul ca fiind un amestec potrivit între muzică și militărie?

Da, cu siguranță. Dar militărie înțeleasă în sensul nobil, înalt al cu­vîntului. Există o componentă mar­țială în abordarea actului de dirijat de orchestră. Da, există un act de comandă, oricît ne-ar plăcea nouă să facem pe democrații și pe ra­fi­nații. Există un act de comandă, un act de manifestare al exercițiului pu­terii, dar puterea aia este susținută de o autoritate. Autoritatea dirijo­ru­lui emană dintr-un singur lucru și anume din nivelul său de pre­gă­tire și din capacitatea de a exprima ce vrea, în fața oamenilor din or­ches­tră. De-acolo emani autorita­tea; nu ți-o dă niciun director, nicio diplo­mă, nu ți-o dă nimeni. Cumva, din­colo de cuvinte, oamenii din or­ches­tră simt dacă tu, cel de-acolo din față, știi ce vrei și știi ce ai de făcut.

Și mai departe simte și publicul, nu?

Da. Relația asta orchestră-public e una foarte interesantă, pentru că orchestra poate fi privită ca un fel de mediu de transmitere a unei reflexii, adică e o oglindă. Eu, dirijorul, stau cu fața la orchestră, trans­mit niște idei către orchestră, or­ches­tra reflectă ideile astea pe care eu le transmit prin intermediul ges­tu­rilor sau prin ceea ce eu le cer ver­bal la repetiții, prin indicații, și ei transmit către public, ceea ce face din munca dirijorului un fel de mun­că de polizare, cam cum făcea Ba­ruch Spinoza cu lentilele lui. Eu po­lizez lentila asta reflectorizantă nu­mită orchestră, în așa fel încît idei­le mele să apară cît mai puțin al­t­e­ra­te în fața celor care ar trebui să le judece, și anume publicul.

Este dirijatul un sport extrem, așa cum ați afirmat în mai multe rînduri?

Este, cu siguranță. E suficient să dirijezi o simfonie de Gustav Mah­ler sau o operă de Puccini și să-ți dai seama că nu e pentru cineva normal, ca să zic așa. Da, chiar e un sport extrem, îți trebuie un dram de nebunie în toată povestea asta. Și ceea ce-i comun cu sporturile ex­treme e că există și aici un factor ridicat de risc. Se poate alege praful oricînd. Cînd dirijezi o operă sau chiar o simfonie, se poate întîmpla orice, de la un cutremur de pămînt și întreruperi de curent electric, pînă la un accident.

„Eu po­lizez lentila asta reflectorizantă nu­mită orchestră, în așa fel încît idei­le mele să apară cît mai puțin al­t­e­ra­te în fața celor care ar trebui să le judece, și anume publicul.”

Orice se poate întîmpa oricînd, dar asta nu înseamnă că e vina dirijorului.

E adevărat, dar numai dintr-un punct de vedere fatalist. Dacă luăm însă ca reper simplu fapt pentru care sîntem noi acolo, acela de a face muzică cît mai bine posibil, realizăm că se poate întîmpla chiar orice. Dirijorul, dacă vreți, e cel ca­re trebuie să stea acolo, e un fel de gardian care trebuie să aibă grijă, să vegheze ca nu cumva ceva să împieteze cursul normal al muzi­cii. Marea artă a unui dirijor, cred eu, nu e neapărat în ceea ce face, ci în ceea ce nu lasă să se întîmple. Exis­tă un fel de componentă a in­ter­dicției, de fapt. Trebuie să lași cumva să se dezvolte muzica aia, să-i creezi condiții să se dezvolte, să apară și să faci în așa fel încît s-o ferești de orice imixtiune care ar pu­tea să o afecteze din exterior, sau din interior.

Sînt, într-adevăr, un maniac al scenei, trebuie să fiu acolo

De care altă ramură a artei, în afară de muzică, vă simțiți cel mai apropiat?

Cred că de literatură. Pentru că mi-am creat o dependență în ra­port cu cărțile, de cînd eram foarte mic, de cînd am învățat să citesc. De atunci cărțile au fost o prezență constantă în viața mea; cotidiană, zilnică. Nu cred că a existat vreo zi în care să nu fi citit ceva, de cînd am învățat să citesc. Chiar și după niște drumuri interminabile cu ma­șina; ajung frînt de oboseală la un hotel, e cinci dimineața, a doua zi urmează să fiu în fața orchestrei pentru o repetiție, iar eu nu pot a­dormi dacă nu citesc cel puțin do­uă-trei pagini, astfel încît întotdea­una am grijă să am o carte cu mi­ne. E somniferul meu. Evident, nu folosesc cărțile doar la asta, ele sînt o prezență absolut constantă. Ori­un­de am fost vreodată am avut în­tot­deauna o carte cu mine sau, da­că s-a întîmplat să uit, mi-am cum­pă­rat din locurile în care mer­geam.

În proiectul „Pentru ce mergem la Operă?” ați încercat să familiarizați tinerii și publicul larg cu muzica și altfel decît pe scenă. Care este calea mai ușoară de a apropia publicul? Cuvîntul sau muzica?

Cea mai facilă e cuvîntul, dar a vorbi încontinuu despre muzică în­seamnă, de fapt, a nu face muzică. Gîndiți-vă că în fiecare minut pe care eu îl petrec vorbind despre mu­zică, îl sacrific, de fapt, în detrimen­tul minutelor pe care le-aș putea folosi făcînd muzică; și cînd spun făcînd muzică nu mă refer doar la a sta în fața unei orchestre și a face muzică împreună cu orchestra res­pectivă, ci la a sta în fața unei partituri și la a-mi face muzica mea proprie, mental, a-mi proiecta niș­te sonorități dintr-o partitură. Pentru mine partiturile sînt, de fapt, tot cărți. Mi se întîmplă, de multe ori, să iau pur și simplu seara o par­ti­tu­ră și să o citesc, o partitură pe care nu o am neapărat de dirijat; o iau din bibliotecă și o citesc. Tot o carte e, tot un volum; doar că e-n alt limbaj.

Autoritatea dirijo­ru­lui emană dintr-un singur lucru și anume din nivelul său de pre­gă­tire și din capacitatea de a exprima ce vrea, în fața oamenilor din or­ches­tră. De-acolo emani autorita­tea; nu ți-o dă niciun director, nicio diplo­mă, nu ți-o dă nimeni. Cumva, din­colo de cuvinte, oamenii din orches­tră simt dacă tu, cel de-acolo din față, știi ce vrei și știi ce ai de făcut.

Cît de des mergeați la Operă în copilărie?

Destul de des. Mă duceau ai mei. Țin minte că ne hîrjoneam pe-acolo, eram mai mulți copii. Mer­geam și cu clasa, că eram la liceul de muzică; alergam pe holurile mari de la etajul doi, țin minte că ador­meam prin loji cînd erau titluri mai lungi. Am amintiri de la o vîrstă destul de fragedă. Opera a fost, cum­va, o prezență constantă și discretă în viața mea, pînă cînd am ajuns dirijor de operă la începutul anului 2005. A fost întotdeauna o pre­zență, era acolo o radiație de fond pe care o exercita asupra mea ope­ra și pe care încă o exercită. Sînt, într-adevăr, un maniac al operei. De fapt al scenei. Mi-am creat o de­­pendeță față de scenă. Trebuie să fiu acolo.

În ce stadiu se află opera românească astăzi?

Asta e o întrebare foarte grea. Se fac încercări de menținere a u­nui nivel, de multe ori lăudabile. Vor­besc acum de opera româ­neas­că în general, nu vorbesc de creația de operă românească, pentru că este cvasi-inexistentă, dar fenomenul de operă în centrele românești ca­re au așa ceva, care au teatre de ope­ră, hai să spunem că e o com­binație între o încercare de re­ve­nire la un nivel normal de a face operă și evident confruntată cu tot felul de dificultăți de ordin material. Trebuie să spun că opera este unul dintre cele mai scumpe genuri, ce­le mai costisitoare și, evident că aproa­pe toți cei care au pe mînă desti­ne­le unor teatre de operă se con­frun­tă cu niște dificultăți materiale greu de imaginat. Numai a susține o ac­ti­vitate normală a unei opere costă o mulțime de bani; dar să te mai gîndești să faci și premiere, campanii pentru atragerea publicului și așa mai departe, asta, de multe ori, din păcate, depășește posibili­tă­țile bugetului și-așa infim care-i alocat unui teatru de operă, în mod normal, în România. Așa că hai să spunem că se fac eforturi uriașe pentru menținerea măcar a unor standarde decente. E un ade­văr trist.

Poate fi comparată cu cea din străinătate?

S-a vorbit de multe ori de o cri­ză a operei la nivel mondial. Acum nu știu ce să spun. Dacă poate fi comparată? Da. Dacă ne gîndim la evoluția unor anumiți soliști, dacă ne gîndim la nivelul unor anumite orchestre și dirijori din România, da, în anumite seri. Trebuie să știți că în operă ești condamnat în a nu avea o evoluție liniară; e cu suișuri și coborîșuri, dar da, există anumite seri fericite în care poți să fii mai împlinit că te afli într-un centru de operă românesc decît într-unul din afară. Există seri foarte reușite. Se pot face comparații dar, în primul rînd, decalajul din punct de vedere financiar este atît de ma­re încît, de multe ori, partida e pier­du­tă înainte de-a ridica cortina.

Credeți că le lipsește tinerilor o educație muzicală în zilele noastre?

Nu. Nu într-o măsură accen­tua­tă față de alte perioade, pe care le-am prins și eu. Muzica are o pu­tere de infuzare. Nu știu ce se în­tîm­plă cu orele de muzică din în­vățămîntul românesc, dar din cîte îmi dau eu seama nivelul e cam ace­lași; ba chiar se întrevede o oarecare ameliorare, dacă mă gîndesc la segmentele de public care încep să populeze sălile de concert sau de operă din România. Există o anu­mită deschidere către informație și către receptarea de frumos, care s-ar putea să aducă chiar un surplus, și asta datorită mediilor de comunicare virtuale, facilității accesului la informație. Microbul ăsta al ope­rei, al muzicii de calitate, în general, ajunge acum în mult mai multe me­dii și atunci are mult mai multe șanse să penetreze, statistic vor­bind. Dai de oameni care au această în­cli­nație naturală către muzica de ca­litate și care altfel, probabil, în lipsa acestor medii de comunicare, ar fi ratat întîlnirea respectivă cu mi­crobul acesta. Eu cred că sîntem, deci, într-o ușoară ameliorare, în niciun caz declin. Contează doar că un anumit segment de vîrstă con­tinuă să vină în sălile de spectacole, ceea ce-i un lucru bun. Și eu chiar cred că tendința asta va continua, cel puțin cîțiva ani de-acum încolo. Așa se creează, de fapt, un public; un public de simfonic sau de operă e un public durabil, nu-i un public schimbător. De fapt, ăs­ta-i genul de muzică ce nu se de­mo­dează; odată ce-ai înțeles cam ce se întîmplă acolo, rămîi frecventator, mai mult sau mai puțin asi­duu.

Oamenii care gustă cu adevărat muzica rock au capacitatea de a se concentra pe spații sonore mai lungi

Sînteți un fan declarat al muzicii rock. Care sînt asemănările între rock și muzica clasică?

Energiile pe care le degajă; sînt niște energii extraordinare, care se degajă în ambele tipuri de muzică, plus că rock-ul, spre deosebire de pop, are un anumit tip de direc­te­țe, de sinceritate, în exprimarea unui sentiment, și asta-i la fel va­la­bilă în cazul muzicii de calitate, mu­zicii culte. Știu că nu pare, vă întrebați oare de ce avem nevoie la Schubert de toate volutele alea so­no­re pînă să ajungă să ne facă să înțelegem de ce atît de mult mediu pentru un nucleu de informație des­tul de restrîns; eu v-aș spune că în cazul lucrărilor de tipul ăsta, in­formația e tot, mediul e informa­ția. Nucleul ăla de informație pe care-l caută toată lumea într-o muzică de genul ăsta nu există de fapt; e disipat în tot mediul. Asta se întîmplă și în rock; în rock-ul de calitate, normal. Mai ales că eu m-am dus în ultima vreme mai spre metale grele, așa. Am început cu Pink Floyd, Metallica, dar am aju­ns și dincolo de Rammstein.

Cum ați convinge un rocker să dea o șansă dirijorului și orchestrei?

Păi să încerce. Nu poți decît să-i spui: domnule, eu îți spun că me­ri­tă să vii, măcar o dată. Dacă nu-ți place, asta e, e în regulă; dar orice lucru trebuie încercat, măcar o da­tă. Eu cred că oamenii care gustă cu adevărat muzica rock și care nu fac din asta doar un exercițiu de etalare a ținutelor, pletelor sau ge­c­ilor lor interesante au cumva dez­vol­tată în ei capacitatea asta de a se concentra pe spații sonore ceva mai lungi. Mă gîndesc acum la o pie­să cum e Echoes, a celor de la Pink Floyd. Aia-i o piesă cu ade­vă­rat simfonică din punct de vedere al structurii; zici c-asculți o parte de simfonie. Are tot ce-i trebuie și nu-i decît un rock psihedelic de la sfîrșitul anilor ’70. Deci, dacă ai tipul de atenție obișnuit pe durate ceva mai lungi de trei minute, cît durează o melodie obișnuită pe MTV, atunci e imposibil să nu fii capabil să te concentrezi și să re­cep­ționezi cumva ce se întîmplă acolo în cadrul unei muzici scrise de Mozart sau Beethoven. De-aia cred eu că există o afinitate. Și sînt mai multe. Mesajul, într-o muzică rock, este asemănător. Chiar și ca­pacitatea de parodiere este co­mu­nă celor două stiluri. Rock-ul poa­te parodia extraordinar, pop-ul nu are această capacitate.

Dar de ce credeți că ascultăm muzică în general?

În primul rînd trebuie să ne în­trebăm dacă ascultăm muzică, pen­tru că cei mai mulți dintre noi nu ascultă muzică, doar o aud. A as­culta muzică presupune îndrepta­rea atenției către obiectul respectiv muzical. Este aceeași diferență în artele plastice, dacă vreți, între a te uita și a privi. Presupunînd că as­cul­tăm muzică, și nu că doar o au­zim, că nu e doar ceva ambiental; ascultăm muzică pentru a ne amin­­ti că cel puțin o parte din noi e ne­muritoare. Știu, sună pompos. Dar există o părticică din noi care nu va dispărea în momentul în care atomii se vor duce fiecare în treaba lui cînd se va termina totul pentru noi ca individualitate. Există o păr­ticică din noi acolo, probabil ima­te­rială, care are nevoie de hrana asta, numită muzică, sau dacă vreți, are nevoie de felul ăsta de mîncare, care face parte din meniu.

Alături de ce?

Alături de picturile unui Modi­g­liani, de exemplu. Sau alături de o carte scrisă de Bukowski. Sau alături pur și simplu de a te plimba într-o după-amiază de toamnă la marginea unei păduri, complet lipsit de utilitate.