Valen­tin Ciucă: Cred că sînt construit, cumva, de Bine și nu am raporturi cu Răul

A fost, pe rînd, pînă în ’89, directorul Bibliotecii „Gh. T. Kirileanu”, directorul școlii Populare de Artă și directorul Muzeului de Artă din Piatra Neamț. În preajma grupului de pictori de-acolo, s-a primenit în vatrele culturii vizuale care, la început, nu erau mai mari decît o mansar­dă de casă, unde, în fața a cinci, patru oameni, vorbea entuziast despre hermeneutica fiecărei imagini desprinse din pensula acelorași prieteni care-l și ascultau. Din ’90 și pînă în ’95 a fost redactor-șef adjunct la TVR Iași, iar din ’95 pînă în 2004, director la Radio Iași. A scris mai mult de 40 de volume, încremenind istoria ar­tei româ­nești și europene în fluxul memoriei generale. E limpede că toată viața și-a trăit-o în public. Cînd s-a re­tras, trebuie să fi simțit frica de întuneric, îmi zic. „Nu, pen­tru că mă bucur de orice întîlnire”, îmi spune criticul de artă Valen­tin Ciucă. „Mințiți”, îi răspund. „Retrăgîndu-mă, m-am așe­zat și mai bine la locul meu, iar cărțile im­por­tan­te des­pre artă, începînd cu momentul acela le-am scris. Am trăit o anumită tristețe fiindcă eram atît de obiș­nuit să-mi văd colegii… Dar împlinisem vîrsta să ies la pensie. Puteau să mă mai țină, dar n-a făcut nimeni nici o propu­nere…” Știam că gesturile bruște îl închid și totuși brus­chez: „V-ați simțit dat laoparte?” E senin: „Clă­di­rea ra­dioului de-a­cum este făcută la insistențele mele. Am avut deschiderea la ierarhii Radiodifuziunii Române, care mă prețuiau, pe care i-am adus la Iași și i-am convins. Așa s-au asigurat fondurile. Acum, e adevărat că un coleg care a urmat după mine, la inaugurarea acestei construcții pe care am susținut-o… nu m-a invitat”. Nu-i nici o urmă de în­crîn­cenare în asta, iar vocea i se prinde într-un chicotit cristalin de copil care spovedește o șotie.

Sînteți o fire solară?

Da, structu­ra mea este în lumină! Fiindcă întotdeauna am socotit că binele și adevărul sînt ce­le care ne mai dau o șansă să fim niște oa­meni normali. E atît de simplu și atît de plăcut să simți că ești între ceilalți. Cînd devii o personalitate izolată sau orgolioa­să, pierzi această bucurie. Eu cred că fru­musețea vine, de fapt, din dialogul unor oameni care, la un moment dat, se în­tîl­nesc în idealuri, se susțin atunci cînd au inevitabilele eșecuri și împlinesc prin viața lor ideea minunată a prieteniei. Nu­mai că, vedeți, răul se asimilează ușor.

De ce spuneți asta?

Cred că răul e o chestiune ca­re ține de însăși modul în care oamenii interacționează. Fiindcă fac loc dublului: există în comunicare un element de su­prafață, de fațadă, care nu e niciodată ino­fensiv, deoarece determină ceva și în adîncurile mai subtile; acolo, în adîn­curi, din pricina dublului, mereu ceva se strică. Apare kitch-ul. În sensul că totul se deformează și ceea ce numim armonie, naturalitate, consistența adevă­rului încep să dispară, ceea ce conduce la o stare de generalizare, dar și de re­voltă. Se întîmplă, da, să ne revoltăm, există perioade pasagere în care oa­me­nii încearcă să salveze demnitatea persoanei, dar și demnitatea persoanei unei colectivități, dacă nu chiar un principiu universal. Eu cred că noi, oamenii, ne-am născut în spiritul divin, dar cu mul­te și îngrozitoare lucruri care ne-au mar­cat istoria.

E vital să ai încredere în lume, ca să poți trăi armonios

Vă gîndiți la o istorie prin rău?

Nu, dimpotrivă, mă gîndesc la istoria prin bine pentru că spiritul pozi­tiv al fiecăruia dintre noi nu face altceva decît să trăiască într-o utopie. Ne pr­o­ie­ctăm înspre valorile absolute și fie­ca­re realizează cît poate, dar tendința de-a face binele trebuie să rămînă permanentă. Această tendință constantă de-a ne îndrepta spre bine, chiar dacă nu-l atingem, cred că e ceea ce ne asigură un destin, ca umanitate. Dacă n-ar fi as­ta, ne-am distruge imediat. Tendința de-a face binele trebuie să țină de instinctul nostru de supraviețuire. Numai trăind într-o utopie putem diminua distru­ge­rea, ne putem îndepărta de rău. Eu cred că a trăi în armonie, asta înseamnă: să ai măsură, în general, și atenție să păs­trezi proporțiile între diferitele segmen­te ale vieții.

Vorbiți despre principii an­tice. Sînteți vechi.

Poate că dau dovadă de un idealism învechit. Dar să știi că eu fac permanent, în întîlnirile publice – și am destule, îți dai seama, în jur de 200 de vernisaje pe an – acest exercițiu al re­amintirii, al recuperării armoniei.

Credeți că dăruind, veți do­bîndi?

Păi cum să comunici mai bi­ne decît dăruind?! Exact! Și nu e o re­torică! Unii o folosesc în diferite îm­pre­jurări, ca să aibă nu numai o imagi­ne foarte bună, dar și micile avantaje care derivă din afișarea generozității. Toa­tă lumea aleargă acum după o imagine, închipuindu-și că imaginea poate fi di­sociată de propria lor personalitate. De fapt, ea vine de la sine. Este consubstan­țială ființei noastre. Așa cum ești pe dinăuntru, așa ești și pe dinafară. Nu poți fi rău și construit din permanente di­le­me care nu se mai pot revolva și să ofe­ri, totuși, celorlalți, optimism, afișînd o imagine pozitivă. Eu cred că e vital să ai încredere în lume, să simți bucuria de-a întîlni, pentru a putea trăi armonios.

Primul tablou pe care l-am văzut a fost icoana

Vă place Grecia Antică?

Nu doar că îmi place, dar de fiecare dată cînd am ajuns în Grecia, am trăit un sentiment al ctitoriei, un sen­timent că mă aflu acolo unde lucrurile durează. Fiindcă noi admirăm ruinele, dar în mintea noastră, automat, configurăm o stare de spirit care include fi­lo­so­fii care trăiau acolo. Ei au marcat lu­mea pentru totdeauna! Fiindcă noi, oa­me­nii, ne-am născut din comunicare. Ci­neva a spus: „bună ziua”, celălalt a răs­puns, iar oamenii s-au împrietenit și din prietenia lor s-au născut viziunile asu­pra lumii pe care ne bazăm cu toții. Îm­păr­tășindu-le, noi înșine devenim prieteni cu aceia dintîi, fiindcă ne aflăm în afinitate de idei cu dînșii. Poate că de aceea mi-am și îngăduit – cu obrăz­ni­cie, aș putea spune – să scriu tot ce am scris. Fiindcă am constatat că în pei­sa­jul cultural românesc n-au existat căr­ți­le de referință și, mai ales, în privința culturii vizuale, am trăit secole de-a rîndul hrănindu-ne din studii vechi. Am constatat că România nu are o Istorie a Artei și-am zis: domnule, dacă tot mă ocup de artă și Cineva de sus mi-a dat posibilitatea de-a înțelege lucrurile as­tea poate ceva mai nuanțat decît alții, poa­te cu o doză de încredere apriorică în ar­tă, trebuie să fac ceva! Și așa am scris is­toria artei europene, de la Giotto (n. red.: pictor și arhitect italian, 1266-1337) la Bernard Buffet (n.red.: pictor francez expresionist, 1928-1999).

Ați scris si istoria artei în Iași, în Bucuvina, în Modova… Notați în multe articole că lumea de azi este una a degrădării. Istoria artei v-a des­chis alți ochi înspre prezent?

Am constatat cum de la naturalitatea începuturilor și pînă la mo­men­tul prezent, lumea, de fapt, a înaintat în interiorul fenomenului artistic. Dar as­ta e evident abia în momentul în care așe­zi alături caractere diferite, talente diferite, vocații diferite. Abia atunci îți dai seama că există ciclicitatea, iar naturalul începuturilor, cînd artistul era apreciat pentru capacitatea sa de a reda aproape matematic realitatea, fără a o reflecta sau personaliza, se petrece ia­răși, acum, dar la un alt nivel. Mă întrebam dacă poți trăi trăi fără artă! Eu cred că este imposibil! Nu cred că cineva poa­te trăi într-o casă în care nu există nici un tablou.

Cu ce tablou v-ați născut sub ochi?

Cu cel pe care probabil că toa­tă lumea îl are: cu o icoană pe care o păs­trez și-acum. Icoana este primul obiect artistic și cultural, care are o valoare adusă nu numai prin estetica sa, dar și prin aceea că realizează exact sensul ar­tei, de a trimite gîndurile și emoțiile oa­menilor dincolo de imediat, către ceea ce este deasupra.

Au vrut să mă exmatriculeze fiindcă distrugeam imaginea școlii

Cînd erați elev, în Vălenii de Munte, aveați deja o rubrică la stația radio.Cum vi s-a născut nevoia de-a fi în ochii altora, de-a vă face auzit?

Cred că mă încerca încă de pe atunci un fel de curiozitate despre poe­zie. Mă gîndeam la ce ar putea fi poe­zia și începusem să scriu. Primul auditoriu, familia mea, bineînțeles că era în extaz gîndindu-se la ce mare talent voi fi. Emisiunile făcute la stația de radioamplificare din orășelul meu au reprezentat prima deschidere spre cultură.

V-ați dorit foarte devreme să publicați. Trimiteați corespondențe la revista pionierilor.

Așa este, eram prin clasa a III-a sau a IV-a cînd trimiteam niște texte la „Scînteia Pionierilor”, sau așa ceva se numea. Era ceva în mine, că doar nu mă punea nimeni! Nici mama, nici tata, nici la școală nu ni se spunea să încercăm lucruri din astea. Aveam… cum să spun ca să fiu modest?! Aveam o ener­gie extraordinară! Un neastîmpăr! Poa­te fiindcă nu eram prea cuminte. Au vrut să mă dea și afară din școală, la un mo­ment dat, fiindcă m-am apucat să fac un scenariu ironic, la radio, cu ceea ce se întîmplă în clasă, cu ceea ce spun co­le­gii mei. M-am ales aproape cu o exmatri­culare fiindcă distrugeam imaginea școlii. Dar am avut noroc de un profesor de limba și literatura română, care a văzut dincolo de „efectul negativ” al istorisirilor mele radiodifuzate. El m-a trimis și într-o tabără! Asta era foarte mult pentru mine, la vremea aceea! Erau chiar vremuri grele… Bine, apoi mi-am termi­nat studiile și m-am mai așezat.

Înainte să vă „așezați” ați publicat mult timp suferind că vi se stîlcea numele cu care semnați articolele.

Da, da! Exact – scriam în „Fla­căra Prahovei” și mereu semnau cu „Cincă” în loc de „Ciucă”.

Prima cronică sub care v-a apărut numele corect a fost la „Do­nna Alba” de Gib Mihăescu. V-ați recunoscut în pofta de cunoaștere și de remarcare a personajului principal, Mihai Aspru?

Sigur că da! Vai, dar îmi a­mintesc cu cît entuziasm am deschis car­tea aceea. Vedeți, romanul „Donna Al­ba”, pentru un adolescent poate fi ex­trem de captivant. Descopeream în anu­mite fragmente un erotism care tocmai înflorea, să zicem, în adolescentul care eram pe vremea aceea. Firește că m-am re­găsit în Mihai Aspru. Pofta de lectură și de cunoaștere sînt singurele care ne deschid spre a putea înțelege lumea. Bine, putem primi realitatea și senzorial, dar lumea o înțelegem doar privind prin cărțile pe care le citim.

Am descoperit că falsul distruge totul

Romanul descrie viața om­u­lui cu mască. Ați înțeles atunci sacrificiul pretins de compromis?

Este foarte corect că unele lu­cruri nu pot fi înțelese decît după ce anu­mite experiențe personale îți nasc și-ți hrănesc un gînd. Ești tentat, mai ales la o anumită vîrstă, să lansezi niște focuri bengale, dar experiența de viață nu poa­te fi exclusă din nici un destin. Numai faptul că te-ai întîlnit, te-ai confruntat, că ai primit laude sau rezerve, numai ast­a îți poate semnala direcția pe care să te în­drepți. De fapt, toți urmărim calea, nu? Calea proprie care să te întîlnească pe tine cu tine însuți, dar și cu misterul lumii în care trăiești.

Care este principiul care v-a condus spre a vă întîlni pe dumnea­voastră înșivă?

… Autenticitatea. Am descoprit că falsul distruge totul.

Curios. Ați descoperit autenticitatea într-o perioadă cînd de­du­blarea reprezenta strategia dominantă de supraviețuire.

Absolut, am traversat perioada la care vă referiți, dar știți, printre multe altele exista un soi de absurd prin aceea că deși „omul nou” era populari­zat ca un prototip ideal, nu era nicioda­tă necesar să cadă masca pentru a în­țe­lege, fiindcă o vedeai de la bun început ca mască, iar nu ca pe un chip înșelător. Cum să-ți spun, realitatea și autenticita­tea erau aproape obsedante fiindcă știai mereu ce se întîmplă în ciuda formei mînjite pe suprafață. Eu n-am fost un contestatar fiindcă n-am avut atitudini de revoltă, dar în momentul revoluției am fost un participant activ. Fiindcă nu mai puteam. Eram împreună cu Lau­ren­țiu Ulici, un bun prieten al meu a cărui trecere îmi aduce multă mîhnire… Se adunase în noi o stare de împotrivire latentă și ne trebuia un semnal. Pe care l-am primit și ne aflăm aici, cînd parcă trecem de partea cealaltă: din lipsa liber­tății evoluăm nu spre libertate, ci spre haos. Acum se destramă parcă identitatea noastră.

Eram prea cruzi ca să facem judecăți

L-ați pomenit pe Laurențiu Ulici. Împreună cu el ați fost la re­vista „Contemporanul”, care de­ve­ni­se o publicație socialistă.

Da, trebuie să mărturisesc că am colaborat cu această revistă.

Într-un dialog cu Cassian Maria Spiridon ziceați că tremurați de emoție în fiecare vineri, cînd apă­rea revista, unde, pe prima pagină semna Geo Bogza, iar pe a doua, dumneavoastră.

Da, am publicat împreună de numele cele mai mari și am fost agreat prin calitatea scrisului și a ideilor.

Deci nu vă interesa că publicați în săptămînalul Consiliului Culturii și Educației Socialiste.

Cred că în perioada aceea eram prea cruzi pentru a face judecăți de natura asta. Sigur că era o ne­mul­țu­mire, o simțeam…

Nu mai erați student.

Da, da, terminasem facultatea și îmi aduc aminte că așa, ca un fel de premiu, mi s-a cerut să scriu un text frumos…

Vi s-a cerut să scrieți cronici de carte străină. Cronica literară propriu-zisă o semnau Nicolae Ma­no­lescu și Laurențiu Ulici.

Da, cred că avem ceea ce se numește – și avem, aproape toți, din păcate – apetitul de a-l pacăli pe ce­lă­lalt sau șmecheria, ca să zic așa. Se gă­seau tot felul de tertipuri ca să scrii ce­ea ce vrei fără să fii alterat.

Am ajuns să pot citi tăcerile dintre rînduri

Vă întrebam cum ați re­sim­țit faptul c-ați publicat într-o revistă socialistă și pentru că primul poet pe care l-ați cunoscut a fost Mi­ron Ra­du Paraschivescu. În poeziile sale ri­dica în slăvi idealurile comuniste, iar în jurnalul intim nota cîtă greață îi es­te și de el însuși, și de aceste idealuri. S-ar zice că vi s-a arătat de la bun început ce înseamnă compromisul.

Am recitit de curînd niște tex­te de-ale lui Miron Radu Parasc­hi­ves­cu într-o revistă de la Cluj. E adevărat că eu mă jucam cu una dintre fetele lui, fi­indcă veneau în vacanță, vara, la Vă­lenii de Munte. Noi eram foarte în­cîn­tați că veneau de la București și erau – ca să folosesc un termen la modă – „fițoase”. Ne simțeam atrași de ele. Am fost de multe ori la casa lui și l-am văzut, l-am urmărit. Dar eram prea mic ca să-i cunosc frustrările. Eu eram foar­te fericit că pot vedea cum arată un poet. Era cultivat la vremea aia și dacă faci o selecție din tot ce-a scris Radu Paras­chi­vescu, găsești lucruri absolut re­mar­cabile prin care și-a cîștigat un loc onorant în literatură. Micile sale glisări po­li­tice erau însă de evitat pentru persoa­ne­le cu o conștiință riguroasă. Cei care au cedat au făcut-o din dorința unui con­fort să zicem, de natură materială. El avea proprietăți, locuințe…

O.V.: Ați avut o viață blîndă. La 27 de ani erați deja directorul bi­bliotecii „Gh. T. Kirileanu”, din Piatra Neamț. Sînteți un norocos?

Da, terminasem deja și Fa­cul­tatea de Filologie și pe cea de Drept. În plus, am avut, așa cum spu­neam, încă de pe vremea liceului o ac­tivitate literară. E ceva ce te cheamă dinăuntru să te duci și să te exprimi. Îmi aduc aminte că în adolescență am co­la­borat și cu media, ca să zic așa, fiindcă o echipă de filmare de la Piatra Neamț, dintre zecile de băieți și fete, m-au ales pe mine pentru un mic rol, într-un film. Credeam pe-atunci că voi ajunge cine știe ce actor. Dar legătura cu cartea a fost permanentă și serioasă. Mă implicam mereu în lecturi, chiar și în cele care mă depășeau. Treptat am ajuns să pot citi tăcerile dintre rînduri. Cred că am un anumit interes nativ față de lu­cru­rile care te și personalizează, dar și îți îngăduie să accezi la niște modele.

Ce fel de noroc ați avut? Ați fost directorul unei biblioteci, al șco­lii Populare de Artă, al Muzeului de Arta din Piatra Neamț, după revo­lu­ție, ați fost director la Radio Iași.

Da!

Sînt multe funcții de conducere, de la bun început.

Cum să spun, într-un fel, au venit de la sine. La liceu am terminat printre primii, deși eram cam obraznic în perioada aia. Nu știu, am fost cum­va, strălucitor într-un fel anume, pe care nu-l pot defini. Simțeam că lumea mă agrea. Eram o prezență dorită… E, cre­deți-mă, un mare lucru în asta. Există figuri importante, scriitori valoroși ca­re s-au retras, mîncați de drame pe di­nă­un­tru. Eu am trăit în lumină! Am fost construit, cumva, de către Bine. N-am raporturi cu Răul. Sigur, el apare, ine­vi­tabil, în viața oricui. Dar, în raport cu toate celelalte, nu ,nu, nu… Răul e mes­chin, nu poate să predomine!

Cred că sînt, pe fond, un om bun

V-ați dorit să fiți iubit de oameni?

Mi-a plăcut să fiu în public. Și am și reușit… La Iași, am inaugurat studioul de televiziune împreună cu Gri­go­re Ilisei. M-am zbătut să fac asta și pentru că am o relație foarte caldă cu Răzvan Theodorescu (n. red.: istoric aca­demicean, președinte al Radio­te­le­vi­ziunii Române între 1990-1992), un cărturar remarcabil. Aveam, deci, in­trarea și am putut pleda pentru Iași și pentru nevoia acestui oraș de-a intra într-un sistem de comunicare modern, cum este televiziunea. Atunci am primit sprijinul lui Răzvan Theodorescu cu multă prietenie și am rămas și acum pri­eteni. Eu mă mîndresc cu faptul că o treime dintre cărțile mele încep prin cuvîntul lui de deschidere. Oamenii se schimbă, e adevărat, vremurile se schim­bă, dar rămîn mereu persoane cu care se păstrează o comunicare reală, ce nu poa­te fi pierdută indiferent de direcțiile în care ne îndreptăm fiecare.

Spuneați că v-ați dorit me­reu să fiți în public, dar într-un in­ter­viu, susțineați că ostilitatea celor din jur v-ar fi pierdut și încă vă mai simțiți fragil în fața răutăților care s-ar spune despre dumneavoastră. Sîn­teți un cuceritor timid?

Știți, acum eu cred că sînt un om care și-a făcut treaba, unul care și-a onorat misiunea. Obstacolele pe care le-am întîlnit n-au dus niciodată la ex­plozii de toxine, nu m-au îndepărtat de la ceea ce credeam, nu m-au făcut vreodată să mă trădez. Cred că sînt pe fond… un om bun. Asta e. Merg mereu la vernisaje cu bucuria de-a descoperi ceva, iar nu ca să anulez. Dacă e ceva ce simt că nu are atributele valorii pe care ar trebui să le regăsesc, mai bine tac. Mi s-a întîmplat odată un lucru care m-a marcat definitiv. În urmă cu mulți ani, eram la Piatra Neamț, la Muzeul de Artă. A venit un tînăr, absolvent al Aca­demiei de Arte și avea două moduri de-a se exprima: prin grafică și pictură. S-a făcut expoziție, m-a invitat și l-am lăudat pentru grafica lui care era cu adevărat foarte subtilă, în schimb am avut rezerve față de pictura lui, care nu era încă ordonată – încă nu putea configura un profil de artist. Domnule, am vorbit „bine” despre grafica lui, dar apoi am vorbit „rău” despre pictura sa. Și n-am observat că-n timp ce eu vorbeam, de data asta înaripat de o inspirație negativă, artistului i s-a făcut rău. A leșinat în timp ce vorbeam. Nici nu m-am mai dus acasă. M-am simțit atît de vinovat și de responsabil! Ore în șir m-am plim­bat gîndindu-mă ce visuri trebuie să fi fost în omul acela, pe care eu le-am frînt. M-am cutremurat! Atunci mi-am zis că dacă despre ceva nu pot spune lucruri acceptabile, mai bine refuz să vorbesc. Fiindcă așa, mă apar, mă feresc de a fa­ce răul. Răul este atît de ademenitor și, Doamne, cînd văd pe unii care simt o fer­voare în a face rău… Nu, nu! Struc­tura mea ține de bine, de bonomie… eu chiar aș vrea pacea lumii, nu știu cum să spun. Să fac răul m-ar strica pe mine însumi.

Am aflat și versiunea tragică a realității

Ați descoperit arta în mu­zeu, sau printre oameni vii?

M-am simțit atras de artă, după cum spuneam, chiar de cînd am văzut prima icoană din casa copilăriei mele. Și m-am format stînd printre artiști, precum grupul celor din Piatra Neamț. Aș vrea să evoc, de pildă, nu­mele unei pictorițe, Iulia Hălă­ucescu (n.red.: reprezentantă a realismului so­cialist, autoare a peste 60 de expozții; 1924 – 2007). Era un om de o mare cultură artistică și cu o sensibilitate cu totul specială. Și ea, ca și alții, a în­tîm­pi­nat anumite baraje în care a picat, dar astea erau vremurile. Eu nu le ju­dec, fiindcă oamenii nu pot fi reduși la un singur episod din viața lor sau la o singură trăsătură.

Credeam că-l veți pomeni pe Horia Bernea, fost director al Muzeului Țăranului Român, cu ca­re erați prieten.

O, Horia Bernea, ce pictor! Da, am fost prieteni, prieteni chiar! Stă­team foarte mult împreună și el mi-a descoperit latura religioasă a artei. Am stat la dreapta lui, de atîtea ori! Am fost lîngă el cînd și-a format mîna, cînd s-a găsit pe sine într-o stilistică proprie.

Horia Bernea mi-a schimbat modul de a gîndi

V-ați aflat în preajma multor artiști pe care i-ați cunoscut în timp ce „eclozau”. V-ați simțit vreodată ca un antropolog care poate cunoaște, dar nu poate simți extazul misticilor pe care-i observă?

Da. Cu el exact despre asta este vorba. Nu poți fi mistic dacă tu însuți nu ai o înțelegere a misterului vie­ții și-al lumii, în asamblu. Mistic nu es­te cel care-și petrece timpul prin biserici, ci acela care apropie aproape fizic de dumnezeire, prin imaginile pe care le creează. Horia Bernea era un om remarcabil, din acest punct de vedere. El mi-a schimbat modul de a gîndi.

În ce fel?

Eu eram centrat exclusiv pe pozitivism, pe generozitate, pe starea fizică de bine. Iar prin el am aflat și versiunea tragică a realității, versiunea celui care se reconstruiește pe el însuși în raport cu marele model absolut al lumii, în raport cu Dumnezeu. Pro­ba­bil că aveau și conversații…

V-ați simțit mic fa

Bineînțeles! Domina! Ca­pa­ci­tatea lui de a-și transmite gîndurile și stările prin care trecea era exemplară! Clar că avea un nivel de cunoaștere mult mai înalt decît noi, ceilalți, care-i eram în preajmă. Noi trăiam, ca să zic așa, în lumea reală, dar el era construit din altă materie. Bine, poate și pentru că a fost inflențat de tatăl lui (n.red.: Ernest Bernea,1905-1990, sociolog; la 13 ani vinde covrigi, muncește în portul Bră­i­lei și taie lemne, ca să se întrețină; ur­mează cursurile Facultății de Litere și de Filosofie din București cu Nicolae Iorga, Nae Ionescu și Dimitrie Gusti și se specializează în Istoria religiilor la Paris și în filosofie, la Freiburg, unde studiază cu Martin Heidegger; închis în lagărul de la Vaslui fiindcă aderă la Mișcarea Legionară, este eli­be­rat ca membru inactiv al mișcării și închis din nou în lagărul de la Tîrgu Jiu și în penitenciarul Tîrgu Ocna; după eliberare este numit director de studii în Ministerul de Externe, apoi concediat; lucrează ca profesor în Brașov unde este iarăși închis, iar mai apoi, trimis în detenție să lucreze la ca­nalul Dunăre – Marea Neagră.) Horia s-a apropiat ca de o salvare de acest univers al transcendentului. Pînă și ac­ti­vitatea lui ca director la Muzeul Ță­ranului a fost, pentru el, o încercare de-a pune o albie valorilor în care credea, a făcut-o, cumva, pentru tatăl său. Nu concepea să treacă prin lume fără să aducă ordine, fără să întărească pilonii unei culturi pe care refuza s-o vadă ui­tată odată cu valurile socio-istorice. As­ta a încercat toată viața: să faciliteze accesul la sacru.