Vlad Iftinca: În America se cîntă un repertoriu mult mai larg; americanii sînt curioși, vor să învețe mereu

Vlad Iftinca a plecat din România la 16 ani pentru a continua ceea ce făcea și acasă: să cînte la pian. Încurajat de doi părinți artiști, mama mezzo-soprană, iar tata prim-balerin, a dat audiție la Școala Superioară de Artă „Reina Sofia” de la Madrid, unde a fost acceptat să studieze. S-a despărțit de profesoara Adriana Berea, care l-a ajutat să-și perfecționeze talentul, și a început să studieze nu doar arta, ci și limba spaniolă. După absolvirea studiilor a ajuns peste ocean, în Statele Unite ale Americii. La început a studiat doi ani la Mannes School of Music, în Dallas, iar apoi s-a înscris la The Juilliard School. După ani de repetiții zilnice, în 2010, Vlad Iftinca a devenit primul român angajat al Operei METropolitane de la New York, pe un post de corepetitor sau „vocal coach” – cum îi spun americanii. Pregătește orchestrele și artiștii pentru spectacole în care în public sînt aproape 4.000 de oameni, știind că trebuie să-i impresioneze chiar și pe spectatorii din ultimele rînduri. Cînd stagiunea de la New York se încheie, pianistul și dirijorul călătorește prin toată lumea pentru a susține spectacole și pentru a învăța cît mai mult din repertoriul infinit al operei.

Călătoriți în întreaga lume și aveți ocazia să întîlniți o mulțime de artiști. Ați descoperit și acea persoană care ar putea deveni, poate, al doilea angajat român al Operei Metropolitane de la New York?

Nu am întîlnit foarte mulți ti­ne­ri români, în general, dar talentul e foarte mare. Ca să ajungi la MET tre­buie să ai o anumită experiență î­nainte și sper ca acești tineri, pe ca­re eu îi întîlnesc și sînt talentați să re­u­șească în România, în Europa. Întîi ar trebui să-și rodeze aceste roluri și să învețe cum să fie în fața publi­cu­lui, înainte să ajungă să urce pe o sce­nă mare. Nu e ușor să urci pe sce­na unei săli de 3.800 de locuri. Nu e vorba doar despre voce, e vorba de o anumită rezistență a nervilor pen­tru a apărea în fața publicului și pen­tru asta îți trebuie experiență.

Dar dumneavoastră ați sărit etapa aceasta, a României și a Europei, și ați ajuns direct în Statele Unite ale Americii.

Prima dată am mers la Dallas, am studiat doi ani acolo la „Ma­nnes School of Music”. După ce am ab­sol­vit am fost la „The Juilliard Scho­ol”, în New York, unde am învăţat foar­te mulți ani pentru această me­se­ri­e. Abia apoi am intrat la MET, am stat un an la programul „lindemann yo­u­ng artist” (n.red. program al O­perei Metropolitane de la New York care își propune identificare tineri­lor artiști și pregătirea lor), după care am intrat ca pianist, am lucrat cu cîn­tăreții pe scenă. A fost un proces des­tul de lung. Eu am avut anumite cu­noștințe înainte de a ajunge aici. Prac­tic, pentru această meserie am făcut șase ani de studiu intens. Eu e­ram deja familiar cu opera, pentru că am avut acest noroc să cresc în tea­tru, dar a trebuit să învăț fonetica, sti­lul, cum se cîntă o partitură de o­peră. Am avut clase speciale pentru acest lucru.

În toată viața nu poți învăța tot repertoriul de operă

Înainte de a pleca din România ați făcut naveta între Iași și Cluj pentru că profesoara dumneavoastră de pian lucra acolo.

Luam „trenul groazei” – cum i se spunea. Traseul de la Iași la Cluj nu o să-l uit niciodată. Era un drum prin­tre munți și sper ca atunci cînd mă voi întoarce, în mai, în Ro­mânia, să vizitez acea zonă. Era destul de greu pentru că Adriana Berea a fost unul din puținii oameni care m-au sus­ținut de la început și îi datorez foar­te mult. A meritat această na­ve­tă pe care am făcut-o pentru a­proa­pe trei ani.

Faceți parte dintr-o familie de artiști, cu o mamă fostă mezzo-soprană și un tată prim-balerin. Ați făcut sacrificii sau ați renunțat la copilărie pentru a studia mai mult?

Nu am început să studiez într-a­devăr serios decît pe la 11-12 ani.

Dar ați început Școala Populară de Artă de la Iași încă de la vîrsta de patru ani.

Am început la patru ani Școala Po­pulară de Artă, după care am fă­cut școala primară la „Vasile A­lec­san­dri” și abia apoi am mers la Li­ce­ul de Artă „Octav Băncilă”. Dar nu­mai atunci cînd am intrat la liceul, îmi amintesc, prin clasa a V-a, am în­ceput cu seriozitate și ceva s-a în­tîm­plat.

Atunci ați înțeles cu adevărat că vă doriți să cîntați la pian, poate, toată viața?

Da și îmi aduc aminte acea zi în care m-am așezat la pian și am studi­at patru ore. Atunci s-a schimbat ce­va în mine. Cu toate că această me­se­rie nu e una ușoară, nici măcar în zi­ua de azi. Dar, în meseria pe care o fac eu, ceea ce nu înțeleg tinerii pi­a­niști este că nu faci acest lucru pen­tru că nu ai reușit să devii solist. Es­te o pasiune și include multe alte la­turi ale artei și nu numai. Așa cum am mai spus, pentru a putea lucra cu un cîntăreț trebuie să știi psihologia lui, să fii un fel de psihoterapeut pen­tru că uităm, uneori, că ei duc in­strumentul în corp și asta nu-i u­șor.

mde

Ați urcat pentru prima dată pe scenă alături de mama dumneavoastră. A reprezentat acest lucru o presiune mai mare decît cea venită din partea publicului?

Prima dată cînd am am urcat cu mama pe scenă a fost o producție de Gianni Schicchi la Opera din Iași, în regia regretatului Dimitrie Tă­bă­ca­ru. O producție superbă, îmi a­min­tesc. Cred că era prin 1985-1986, a fost o producție superbă. A fost o bu­curie pentru mine să urc pe scenă, eu colaborînd și cu teatrul foarte mult. Dar să fiu cu mama pe scenă, la a­cel moment, mi se părea firesc. Acum în­să, cînd mă gîndesc, bineînțeles, nos­talgia și emoțiile mă cuprind.

Ați spus că „în artă nu există perfecțiune” și totuși petreceți și cîte 17 ore pe zi în Metropolitan Opera de la New York pentru a repeta. Sînteți un critic exigent al actului artistic pe care îl realizați?

Poate chiar prea exigent cî­teo­da­tă. Se spune despre artiști că nu sîn­tem niciodată mulțumiți de ceea ce facem, dar nu este neapărat a­de­vă­rat. Este o artă care nu se termină ni­ciodată, e un domeniu de cerce­ta­re, de fapt, pentru că în toată viața nu poți învăța tot repertoriul de o­pe­ră. Este imens. Te poți specializa, într-a­devăr, pe un tip de repertoriu, ca di­rijor. Ca pianist trebuie totuși să le faci pe toate, mai ales cînd ești din­tr-o țară care nu este Italia, Franța sau Germania. Italia, de exemplu, se a­xea­ză foarte mult pe repertoriul i­ta­lian. Eu încerc – ca dirijor – să a­co­păr repertoriul franțuzesc și italian (nu am făcut mult repertoriu german), dar ca pianist am cîntat tot, de la o­pe­ră cehă pînă la operă rusă, ger­ma­nă, italiană, pentru că provin din­tr-o țară care cuprinde cam toate cultu­ri­le.

În­tr-un teatru, pentru ați găsi e­chilibrul emoțional, trebuie să lu­crezi cu diverse personalități și di­ver­se ti­puri de oameni, iar asta nu e ușor. A­tunci trebuie să-ți menții tu demni­tatea, să-ți menții nivelul fără a te lă­sa influențat de ceilalți.

Noi nu sîntem mașini, iar un spectacol poate să iasă prost, iar altul bine.

V-ați gîndit vreodată să vă faceți critic de operă?

Nu, deoarece eu cred că a­ceas­tă meserie este foarte subiectivă și foar­te mulți artiști nu citesc cronicile. De cele mai multe ori este doar opinia cri­ticului, mai ales în zilele noastre. Eu am crescut în România , la Iași, în anii ʼ80, într-o epocă în care erau în­tr-adevăr critici de operă, de mu­zi­că. Acum nu știu dacă mai sînt, dar a­cei oameni știau partitura foarte bine și încercau să fie cît se poate de o­bi­ec­tivi.

Dumneavoastră le citiți?

Doar din cînd în cînd, pentru că un critic vine la un sigur spectacol și scrie o cronică. Noi nu sîntem ma­șini, iar un spectacol poate să iasă prost, iar altul bine. Dacă ai avut no­rocul să ai criticul în sală la un spec­tacol bun, e bine. Dacă ai avut ghi­ni­on, asta este.

dav

V-ați simțit în tot acest timp, poate, mai iubit în Statele Unite ale Americii?

Sufletul meu a rămas întotdea­u­na la Iași. Eu mereu vin cu toată plă­cerea în România și lucrez aici și mă simt aici ca acasă. Oriunde ai fi în lu­me, chiar dacă te obișnuiești foarte mult și chiar dacă te apreciază lu­mea, un pic din inimă rămîne me­reu acasă.

În România vi s-a spus că meseria de corepetitor e un moft. Ați simțit vreodată că aveți o responsabilitate față de țară?

Aici, în România, nu există poa­­te un respect atît de mare pentru me­seria pe care eu o fac în America. Vreau însă să deschid puțin ochii pi­aniștilor români. Nu avem, din pă­ca­te, nici măcar un pianist înscris la a­cest curs (n.red. la Masterclassul pen­tru cîntăreți de operă și pianiști de acompaniament, pe care Vlad If­tin­ca îl susține la Iași între 27 martie-1 aprilie și 10-13 mai a.c.) și îmi pare foar­te rău pentru că este o meserie foar­te complexă și cred că lumea es­te dezinformată puțin despre sco­pul acesteia.

Ați spus că spectacolele de la MET trebuie să captiveze pînă și spectatorul din ultimul rînd. Vă este teamă de judecata publicului?

Publicul este foarte exigent și nu poți mulțumi pe toată lumea. Pînă la urmă, această artă oricum este su­bi­ectivă, iar părerea spectatorului va fi întotdeauna diferită. Dar asta este mar­ca artistului adevărat. Există me­reu acest conflict – va fi lume care te va plăcea și lume care nu te va plă­cea. De exemplu, și în timpul Ma­ri­ei Callas, care era o mare cîn­tă­rea­ță, au existat oameni care o plăceau și ca­re nu.

Erați deja un pianist foarte bun. Ce v-a făcut să vă reorientați către meseria de dirijor?

Am crescut în teatru și foarte mul­ți pianiști care fac această me­se­rie vor să se îndrepte spre dirijat. Me­seria de corepetitor, de „vocal coach” – cum îi spunem noi în A­me­rica, este nu doar despre a fi un bun pianist, ci trebuie să știi stil, istorie, psi­hologia personajelor, psihologia cîntăreților. Asta ne face pe noi, co­repetitorii, să ne apropiem de par­ti­tură într-un mod complet. A­pro­pi­e­rea de dirijat este mult mai fi­reas­că.

Ați spus la un moment dat că „secretul de a merge mai departe este să nu te lași niciodată doborît”. În toți acești ani de muncă intensă, v-ați gîndit vreodată că, poate, pianul nu este pentru dumneavoastră?

Tot timpul. Artistul trăiește me­reu cu această nesiguranță și a­ceas­tă neîncredere. Eu cred că e normal. Pasiunea rămîne, dar sînt momente în viață în care e foarte greu, mai ales cînd competiția și presiunea sînt foar­te mari. Eu am lucrat cu foarte mul­ți artiști care au o experiență și de 30 de ani pe scenă. Emoțiile nu se schimbă niciodată. Mereu aud „eu de ce fac asta?”, „eu de ce mi-am a­les meseria asta?”. E normal să fie așa și nu trebuie să ne fie frică de a­cest lucru. Curajul rămîne, dar fri­ca merge și ea pe același drum.

Acum avem Youtube, avem Facebook, iar arta a devenit foarte publică. În urmă cu mai mulți ani această artă era intimă

De care altă ramură a artei, în afară de muzică, vă simțiți cel mai apropiat?

Mă simt apropiat de teatru foar­te mult pentru că eu am crescut în tea­­tru și de fiecare dată cînd am o­ca­zia le recomand și tinerilor cîn­tă­reți să meargă la teatru pentru că se pot învăța foarte multe lucruri de a­co­lo. Mă simt apropiat și de pictură.

Pictați?

Nu, nu am talent pentru pictură.

Ați plecat de acasă la 16 ani pentru a studia cu o bursă în Spania, la Școala Superioară de Muzică „Reina Sofia” din Madrid. Cum a fost prima experiență cînd ați dat „nas în nas” cu această țară?

Nu a fost ușor pentru că eram foar­te tînăr și nu vorbeam deloc spa­niolă. Îmi amintesc, în anul 1944, e­rau acele telefoane stradale în care bă­gai monede. Nu erau telefoane mo­bile, cel puțin eu nu aveam u­nul. Șocul a fost pentru primele trei luni, după care am început să mă o­biș­nu­iesc. Pentru mine Spania este a do­ua casă, după România, deși am stat mai mult timp în Statele Unite ale A­mericii. Dar de Spania m-am a­ta­șat fiind adolescent, învățînd limba – vor­besc limba spaniolă foarte, foar­te bine. Chiar și după atîția ani mai am foarte mulți prieteni în Spania și tot­deauna mă întorc cu mare plăcere.

Vă întoarceți acolo și pentru a cînta sau pentru a dirija?

N-am lucrat încă în Spania de cînd am plecat. Am lucrat în Ge­r­ma­nia, voi lucra luna aceasta în Italia, a­cum lucrez în România. Vreau să-mi deschid puțin orizontul și către E­u­ropa, pe lîngă America.

Cum ați defini meseria de dirijor?

Ce este greu la un dirijor – la cel de operă mă refer – este să știi cum să lucrezi cu cîntăreții, dar nu nu­mai din punct de vedere muzical. Să știi să-i conduci, să știi să-i ajuți în tim­pul spectacolului – din punct de ve­dere psihologic, nu numai muzical – să lucrezi cu orchestra și să re­u­șești să lași publicul și muzicienii să-ți va­dă ideile. Nu vorbesc numai des­pre tehnică, e și o energie, nu trebuie să fii un despot. Trebuie să găsească un echilibru. Studiul unui dirijor nu se termină niciodată. Și acasă asculți, stu­diezi partitura, chiar dacă nu ești la pian sau în fața unei orchestre.

Cel mai greu moment din cariera mea de dirijor a fost la Dü­ssel­dorf, unde a trebuit să fac un specta­col fără repetiții. A ieșit bine, dar e­moțiile au fost imense, pentru că nu știi niciodată la ce să te aștepți. Or­ches­tra este nouă, nu ai mai văzut-o niciodată, artiștii poate i-ai mai vă­zut cu două zile înainte. Dar în Ger­mania acest lucru este ceva o­biș­nu­it. Mulți dirijori își încep cariera ast­fel. Mai ales în ziua de astăzi, este și o chestiune de rezistență nervoasă.

sdr

Ce îi poate construi încrederea unui pianist aflat la început de drum?

Încrederea în propriile forțe și să-și accepte drumul așa cum este. E foarte greu în ziua de astăzi să nu te uiți în jurul tău la ce fac ceilalți. A­vem Youtube, avem Facebook, iar ar­ta a devenit foarte publică. În ur­mă cu mai mulți ani această artă e­ra intimă. Într-un fel este bine, în alt fel creează o anumită ambiție pe care nu o recomand tinerilor artiști. Ei tre­buie să se uite înăuntru și să-și gă­sească drumul lor și ceea ce pot ei fa­ce pentru că asta e cel mai important. Nu există „de ce eu nu fac asta și ce­lălalt face?”, pentru că acest lucru îi oprește puțin din gîndirea po­zi­ti­vă.

Credeți că le lipsește tinerilor din zilelor noastre o educație muzicală?

Da, pentru că există foarte mul­te lucruri precum Internetul, care o­feră și informații care nu sînt necesa­re, iar creierul se ocupă astfel și de lu­cruri care nu au nicio tangență cu ceea ce facem noi. Nu că distracția ar fi un lucru rău, dar relaxarea se poa­te face și în alt fel. Putem citi o car­t­e, de exemplu, în loc să stăm pe Fa­ce­­book toată ziua. Cred că asta lip­seș­te din educația la modul general al ti­nerilor.

În România, nu există un respect atît de mare pentru meseria pe care eu o fac în America

Cum percep românii opera față de americani?

În România există o tradiție ca­re vine din toată Europa. Problema es­te că, în România, repertoriu este foar­te restrîns încă, în timp ce în A­merica se cîntă un repertoriu mult mai larg chiar și din secolul XX, sînt foarte multe opere din acea pe­ri­oa­dă. Sper ca acest repertoriu să se ex­tindă și în România. Diferența este că în America nu există această tra­diție, iar americanii sînt foarte cu­ri­oși, vor să învețe întotdeauna. De a­ceea vin foarte mulți artiști din E­u­ro­pa acolo, nu sînt numai artiști a­me­ricani.

În America există o combinație în­tre europeni și cei de acolo. Pu­bli­cul, dacă este să vorbim și despre el, este foarte tradițional în Statele U­ni­te ale Americii. Publicul nu ac­cep­tă producții moderne, în timp ce în E­uropa, pentru a atrage publicul foar­te tînăr, acest lucru se întîmplă. Mai ales în Germania se fac producții mo­derne, producții care nu neapărat au de-a face cu subiectul, cu istoria sau locul în care se produce acțiunea. Se fac și în România producții moder­ne și mă bucur să văd că întotdea­u­na aici, la Iași, sălile sînt pline, ceea ce nu se întîmplă în America, chiar da­că sălile sînt mai mari.

Este mai firesc, mai natural, consumul de artă în afara țării?

Asta să știți că depinde și de bu­get, cum susține Guvernul, cum sus­ține statul cultura. Nu știu cîți bani se dau pentru cultură la ora ac­tu­a­lă în România, dar știu că, de exemplu, în Germania se investesc foarte mul­ți bani în acest domeniu. În A­me­rica, însă, totul merge pe bani pri­vați și asta, la un moment dat, de­vi­ne o problemă pentru că cei care dau bani – din cauza evoluției e­co­no­mi­ei – sînt din ce în ce mai puțini. E o si­tuația a banilor care intră în artă. Dar admir America pentru aspectul a­ces­ta pentru că sînt oameni bi­ne­vo­i­tori, care vor să susțină artele. Nu este foar­te ușor, dar acolo fun­c­țio­nea­ză.

Ați vorbit despre banii care sînt investiți, de către stat sau de către entități private, în prezent, în domeniul culturii. Se poate face artă de calitate și cu bani puțini?

Se poate, dar e foarte greu pentru că viața este din ce în ce mai scum­pă. Nu spun că nu se poate, dar există această noțiune pe care unii o uită: și noi – artiștii – facem o me­se­rie și trebuie să trăim. Nu este un ho­­bby, o plăcere, ci este meseria noas­­tră.