Albastrul a înviat din cenușă

Anii ’90 au lăsat în urmă amin­ti­rea trupelor cu chitaristi în că­­măși cadrilate, blugi rupți, voci ră­gu­șite și o repulsie înnăscută pentru so­cietatea îndoctrinantă. Alice in Chains au fost pe atunci una din tru­pe­le care nu au ținut cont de stiluri și de standard, întipărind în posteritate amin­tirea solistului Layne Staley cu oche­larii negri de soare, pletele blon­de în vînt și vocea înecată în an­goa­să.

Noua formulă, cu solistul William DuVall, și cu albumul „Black gives way to blue” vine ca o încercare de a re­cuceri fanii care încă ascultă ve­chi­le albume. Cele 11 piese de pe albumul care a apărut la sfîrșitul lu­nii septembrie, reconstituie prin ati­tudinea plină de repulsie față de de­fectele umane și acordurile su­pă­ra­te și încărcate de profunzime, at­mos­fera care i-a făcut pe cei de la Alice in Chains să trăiască pînă azi în amintirea fanilor.

Pe lîngă piese ca „Check my brain”, „Take her out” sau „Last of my kind” care învie perspectiva pli­nă de energie a trupei de la începutul ani­lor ’90, albumul apare ca o pas­tilă amăruie într-un în­ve­liș cu gust de ploaie și regrete pentru sentimente și momente pierdute. „Flowers on a cross remain/ Mark an ending scene/ Damn it all if blood you spill/ Turn the grass more green” (n.r. Florile rămîn pe o cruce/ Și mar­chea­ză sfîrșitul actului/ Blestemate fie toate daca sîngele pe care-l verși/ Face iarba mai verde).

Ultima piesă, „Black gives way to blue”, care dă și titlul albumului, es­te un tribut adus lui Layne Staley. Versurile profunde și ritmul lent al acordurilor de chitară induc atmosfera so­lem­nă a unei piese dedicată unor funera­lii. Un album între vechi și nou, moar­te și învieri din cenușă, chitări acus­tice și riff-uri desuete ale ro­cke­ri­­lor din alte vremuri.

Alexandra PANAETE