Ce-ți pasă de rock?

În capul solistei de la Paramore nu se schimbă des doar culoarea pă­rului, ci, aparent, și felul în care ceea ce simte, ceea ce scrie și chiar ceea ce se întîmplă cu trupa se împletește cu gîndurile ei. Din 2005, grupul s-a tot pe­ticit, dar în ultimii trei ani locurile pe scenă s-au stabilizat. Poate de ace­ea albumul cu același nume, „Para­more”, îndrăznește prin versuri și mai ales prin ritmuri să spună povestea de pînă acum a trupei.

De fapt, „Paramore” nu zice lucru­rilor pe nume, însă leagă atît de bine stilurile abordate în celelalte trei albu­me încît cele 17 piese trebuie nu­mai­decît să fie un soi de autobiografie. Aș spune că lipsește de data asta acel rock emo, acea disperare întunecată pe ca­re Hayley Williams știe să o cînte la fel de bine ca pe o baladă dulceagă în umbra unei viori. Poate doar „Ankle­bitters” îi întoarce pe cei trei, nervoși, revoltați pe un ton adolescentin, într-un garaj murdar în care încă se mai pot întreba „What do you care what people think?” (n.r.: „Ce-ți pasă ce cred oa­menii?”).

„Paramore” e mai apropiat de dance decît orice alt material al lor, în an­samblu. Piesa „Grow Up” e un semn de carte pe parcursul albumului. E mo­mentul în care Hayley ucide, printre riff-urile de chitară, lucrurile care nu ne lasă să creștem și pornește sacrificiile pentru o maturizare pe care o ghicim u­șor în nucleul trupei („Some of us ha­ve to grow up sometimes/ If I have to, I’m gonna leave you behind” – „Cî­ți­va dintre noi trebuie să se maturizeze uneori/ Dacă va trebui, te voi lăsa în ur­mă”). Cei trei punkeri îndrăznesc să se schimbe pe ritmul staccato din „Ai­n’t It Fun”, un amestec de versuri care iro­nizează și se îndoiesc de ideea de „real world” (n.r.: „lumea adevărată”) și de e­courile gospel ale unui cor care în­dul­cește, difuz și profetic, partea a doua a piesei. Și cînd crezi că din definiția a­ceasta funk a trupei n-o să se aleagă de­cît dezlănțuiri instrumentale la care vo­­cea solistei abia dacă face față, rămîi doar cu ea și cu sunetul lemnos, ju­că­uș, aproape văratic, al unei chitări uku­lele. Toate stările și mofturile albumului gravitează în jurul celor două me­lodii „Interlude”, cele mai puternice ac­cente country de pe „Paramore”.

De la începutul și sfîrșitul dornice de răzvrătire și pînă la baladele ca un miez de bomboană fluid, în care Hay­ley își liniștește vocea ca pe un copil, „Paramore”e construit din 17 fri­soa­ne. Ai timp să crești, să adormi, să te trezești și să reiei totul de la capăt pe orice instrument.