Compasiuni glazurate

Să asculți Cake e simplu. Poa­te datorită cîntatului „discursiv” al solistului de-a pururi purtător de șapcă, John McCrea, ori datorită simplității generalizate pe care și-o atribuie membrii trupei de „college rock” (n.r. rock studențesc) din Sa­cra­mento, California. Și terme­nul vine, cel mai probabil dintr-un fel de lehamite adusă la nivelul mo­du­lui de viață cu care artiștii și­fo­nați fac o paradă bizară de la începutul anilor ’90. O gașcă restrînsă de in­di­vizi care seamănă încă cu niște stu­denți care fug de norme și de ma­șini de spălat. Ultimul album, „Show­room to compassion” (titlu paradoxal cu piesele în care ju­de­că­țile gratuite nu au fost niciodată mai plas­tice) dovedește că trupa se refugiază încă în ver­suri de un ci­nism decantat pe fundul unei doze de bere, de sub un scaun pliant, din­tr-un garaj din suburbii. Iar basul și trom­­peta încetățenite în stilul rock-funk al trupei, completează ansamblul.

„Federal funding”, care satiri­zea­ză elegant Guvernul Statelor Unite, se leagă cu „Italian Guy” și „Moustache Man” într-o triadă sarcastică a mesajelor impertinente, îm­­pachetate în calmul de neclintit din vocea plictisită a lui McCrea. Iar „Bound Away” și „Sick of you” sînt făcute parcă pentru a aduce a­min­te unui corporatist de distracția pierdută undeva demult. Nu lip­seș­te nici „What’s now is now”, o re­in­terpretare a clasicei piese a lui Frank Sinatra, care urmează o tra­diție a trupei de a include cel puțin din două în două albume un cover al străinului în noapte. Albumul nu este previzibil decît prin păstrarea aceluiași nonconformism pe care l-au avut în ul­ti­me­le două decenii.

Pentru că altfel nu ar mai fi fost așa de relaxant drumul pînă aici. Și probabil nu ar fi intrat în istorie ca cel mai prost vîndut album care să fi ajuns nr. 1 în topul Billboard.

Alexandra PANAETE