Filarmonica din copacul mecanic

Album: Tree of Life | Artist: Audiomachine | An: 2013 | Gen: Orchestral

Thor: The Dark World, Iron Man 3, Harry Potter sau Pirații din Caraibe, sînt doar cîteva dintre producțiile cinema­to­gra­fice care au folosit cel puțin una dintre me­lo­diile compuse de către cei de la Au­dio­machine. Asemenea multor alte trupe care compun muzică pentru trailere (o industrie care s-a dovedit a fi foarte vastă și pro­fi­ta­bilă), americanii au decis pentru a patra oa­ră să scoată o compilație comercială. Prin­ci­pa­la diferență dintre „Tree of Life” și restul albumelor apare chiar de la primele piese precum „Across the Horizon” (n.r.: Dincolo de orizont), care ne surprinde cu un stil diferit față de ce eram obișnuiți pînă acum. Nu mai e vorba despre izbucniri spontane de adrenalină care ne puneau imediat călare pe-un dragon cu o sabie de foc în mînă, ci seamănă mai degrabă cu un concert liniștit la filarmonică în care prelucrarea pe calculator a unor sunete sintetice se îmbină aproa­pe perfect cu instrumente clasice precum pia­nul, vioara, chitara, basul ș.a.

Armonie pare cuvîntul care să descrie cel mai bine cele 26 de piese. Nu te zgîrîie la ureche a sălbăticie sau a calamitate, dar nici nu te adorm, ci transmit un sentiment de familiaritate, și pînă să realizezi unde ai mai auzit o anumită melodie, alergi deja prin pădurile Pămîntului de Mijloc din Stăpînul Inelelor, ori admiri turnurile impunătoare ale castelului pe care-l ai sub domnie. De exemplu, „Above and Beyond”, una dintre cele mai bune piese ale compilației, începe cu niște acorduri lungi de pian și violoncel, întinzînd covorul păzit de cavaleri ce stau îngenuncheați pentru corul care acumu­lea­ză o energie formidabilă. Nu de tipul în care sar scîntei și cad fulgere din cer, ci una care te pregătește pentru ceva grandios. Și așa și este. „Tree of Life” nu e o luptă, o încleștare a două destine, ci este o călătorie.
Una dintre singurele excepții e „Ashes to Ashes”, în care chitara acustică aduce, du­pă cum era de așteptat și din titlu, o notă de melancolie. Totuși, nu se simte nelalocul ei, ultimele acorduri lipindu-se de tine și bîn­tu­indu-te cel puțin pînă ajungi la „Re­birth”, ca­re e total opusă, plină de căldură și speran­ță. Toate drumurile conduc însă la „Final Hope”, care pe lîngă pian și vioară vine cu niș­te bătăi de boxe, oferindu-i albumului un su­net ce inspiră ideea de nobilime.

Deși ultimul album al celor de la Au­dio­machine este destul de vast, cei șase com­po­zi­tori au reușit să îmbine piesele perfect ca pe-o carte cu multe pagini, în care povestea nu te pierde nici pentru o secundă. Ba mai mult, cele 26 de capitole sînt proaspete și vii, aproape fără să se simtă atingerea vreunui mijloc modern.