Hipnoză prin solo-uri de chitară

Album: „Turn Blue”
Artist: The Black Keys
An: 2014
Gen: Garage rock

Dan Auerbach și Patrick Carney se cunosc de cînd aveau vreo opt-nouă ani. Locuiau în a­celași cartier din Ohio, mergeau la aceeași școa­lă și aveau în comun doar urechea mu­zi­cală. Ce ar mai fi putut împărți un căpitan al echipei de fotbal a liceului cu antisocialul cla­sei? Un garaj. Acum 13 ani, Dan și-a luat chi­tara, iar Patrick tobele, s-au lăsat de școa­lă și au început să compună muzică, sem­nîn­du-și albumele The Black Keys. Anul acesta l-au lansat pe-al nouălea. „Turn Blue” e mai me­lan­colic, mai psihedelic și mai capricios decît albumul anterior, „El Camino”, pentru care au cîștigat trei premii Grammy.

Falsetto-urile combinate cu vocea apă­sa­tă a lui Dan se completează perfect cu trilurile pia­nului, nonșalanța chitarei și per­so­na­li­ta­tea schimbătoare a tobei. De fapt, tot albumul pare schimbător, începînd cu cele două me­lo­dii alese pentru deschiderea și finalul com­pi­lației. Cînd asculți „Weight of Love”, prima pie­să și cea mai lungă, te întrebi dacă nu ai dat din greșeală peste „Breathe” a celor de la Pink Floyd. Cîteva solo-uri ale chitarelor, infuzia psihedelică și tonul resemnat al solistului pre­vestesc tumultul unei despărțiri. Doar in­fluența versurilor e aceeași și în „Gotta Get Away”, ultima piesă de pe album, pe care bă­ieții au scris-o în zece minute, pentru că rit­mul e la un ring de dans distanță. Părul se zburlește de la mișcările capului, umerii se înalță, mîinile se obrăznicesc și picioarele o iau razna. Iar cînd auzi solo-ul la chitară al lui Dan, cică al 45-lea din album, te pierzi de tot cu firea. Și „Fever”, primul single, e la fel de ritmat, doar că te năucește. Instru­men­te­le te ridică de pe scaun, iar solistul te hipno­ti­zea­ză cu o suită de cuvinte apăsate și falsetto-uri.

Nu știu cum se face că poveștile de dra­gos­te despre care cîntă Dan se termină rău toate. Melodia cu același nume ca al albumu­lui, „Turn Blue”, nu face excepție, însă ai spu­ne că mai degrabă cîntărețul flirtează cînd închide ochii și rostește versurile. Nu în­doa­ie șuvițe buclate de păr între degete, ci răs­tăl­mă­­cește corzile chitarei electrice. Unii critici au zis despre album că are un ecou deprimant, alții că ar fi fantomatic. Însă după mai bine de zece ani de cînd iau scenele lumii la rînd, bă­ieții de la The Black Keys și-au dat seama că în studio „putem face ce vrem și totul va fi bine”.