Jumătate de aroganță

Mai toate trupele de rock recunos­cute în zilele noastre ur­mează, fie că vor sau nu, același tipar al modului în ca­­re ajung la maturitate. Dacă pe la pri­me­le albume vin cu ceva inventiv, un su­net nou și niște idei aproape revo­lu­ționare, se străduiesc din greu ca ur­mă­­to­rul să vină cu ceva în plus, fără să-și co­rupă rețeta care i-a scos din anonimat. Undeva pe la următoarele al­bu­me însă, trupa trece prin sfera aroganței, în­ce­tinește pasul și are nevoie de un im­bold pentru a reveni pe traseu, îna­inte să apa­ră neînțelegeri interne sau dispute cu fanii.

La această stație se regăsește acum trupa canadiană de rock Thousand Foot Krutch cu cel de-al șaptelea lor al­bum. „The end is where we begin” nu e o com­pilație proastă, însă nu-i nici una ca­re să impresioneze așa cum au fă­cut-o pre­cedentele. Este un material în ca­re se re­­găsesc unele melodii bu­ne, gîn­dite și mun­­cite, însă efortul lor pa­re za­darnic atunci cînd ajungi să as­culți al­te piese pre­cum „I get wicked”, care dă sen­zația că linia melodică a fost fă­cută doar ca să mai umple un spațiu pe album. Și versurile cad în aceeași oa­lă, nea­vînd vreun sens anu­me: „The­re’s no es­caping it. Wicked. You want to kick it. Watch me get wicked”. În orice lim­bă ai încerca să tra­duci, tot nu s-ar în­țelege mai nimic din me­sa­j.

Dar dacă nu te deranjează să reasculți melodiile de pe albumele mai vechi îmbrăcate în alte versuri, atunci „The end is where we begin” („Sfîr­șitul es­te unde începem”) devine mai mult de­cît digerabil. Piese precum „Be somebo­dy” („Fii cineva”) sau „So far go­ne” re­amintesc de partea mai emo­țională a canadienior, sub forma unor balade, ce îți lasă impresia unei dis­cuții a so­lis­tu­lui cu Dumnezeu. De cea­laltă par­te, me­lo­dii ca „Light up the sky” („Lu­mi­nea­ză cerul”) sau „Let the sparks fly” („Să sară scînteile”) sînt pli­ne de ener­gie și folosesc foarte mult acordurile agresive de chitară.

Însă, chiar dacă jumătate de al­bum nu face altceva decît să vop­sească în cu­lori noi piese mai vechi, din­tre res­tul me­lodiilor se pot găsi cîteva ca­re să ajun­gă, cu timpul, în topuri. Doar fa­nii în­răiți vor as­culta în întregime al­bu­mul, în­să pen­tru a atrage noi admiratori, la ur­­mă­torul album, Thousand Foot Krutch trebuie să schimbe ma­cazul.