Melodii din cărți de joc

E ceea ce ai nevoie într-o noap­te de august, cînd stai întins pe iarbă și ascunzi imaginea pu­ri­ci­tă a cerului în spatele fumului de la un Camel pe sfîrșite. Led Ze­ppelin nu are nevoie de introdu­ceri siropoase, de nostalgii pre­să­ra­­te cu petale de crizanteme ori de mîini pioase care șterg praful de pe vi­niluri vechi.

E trupa mai multor ge­nerații la rînd, iar Robert Plant, care a în­­ceput să interpre­te­ze singur încă din 1982, oricîte ex­pe­ri­me­nte ar încerca de-a lungul tim­pu­­­lui, are cusută pe suflet am­­pren­­ta anilor ’70, cu toate culori­­le a­celea stridente, parfumul ier­­bii de la Wood­stock și cu semnul pă­cii. Du­pă ex­periența din 2008 a al­bu­mu­lui „Rai­sing sand” a­­lă­­turi de cîn­tă­rea­ța de country A­lli­son Krauss, Plant a re­des­co­pe­rit o la­­tură de o sensibilitate rar în­­tîl­ni­tă la carismaticul vocalist ca­­re era re­ge singur pe propriul te­ri­toriu în mo­mentul în care era pe sce­nă.

Piese ca „The only sound that matters”, „Central Two O Nine” sau „I’m falling in love a­gain” a­duc aminte de accentele de „bluegrass” din discursul lui Alli­son Kra­uss. Piesele scot la iveală un Robert Plant care simte ca o tă­­ietură în palmă fiecare fior al u­nor sentimente de care nici el nu ști­­a pînă nu a început să sînge­re­ze. Un blues curat, decorat cu vo­cea in­confundabilă a solistului Led Ze­ppelin.

Urme vagi de rădăcini din vremea bună ar putea fi specu­late în pie­se ca „Angel Dance” – ca­re tră­dează puternice influențe cel­ti­ce – „Harms swift away” sau „House of cards”, un manifest ritmat al des­co­to­rosirii de gînduri a­pen­dice ale tre­cu­tului.

Alături de „Mon­key”, a­proa­pe șoptită de la un ca­păt la altul, Band of Joy țese o pînză ve­tustă a u­­nor sunete care, de­și de-abia trase din fus, par să vi­nă de de­mult, dintr-un gramofon ui­tat cîn­tînd.

Alexandra PANAETE