Palmieri de plastic

Ceea ce a debutat ca fiind un proiect secundar, pe lîngă Blur, care să includă pasaje de hip-hop, și-a atins apogeul în „Plastic Beach”, un album concept al trupei Gorillaz care a reușit să adune laolaltă un mozaic bizar de interpreți de pe patru continente într-un produs de o complexitate suprasaturată.

Ultimul album adună nume din lumi diametral opuse, de la rimele de cartier ale lui Snoop Dogg sau De la Soul, la trilurile unor interpreți indieni, ca Bashy ori Kano, pînă la vocea guturală a lui Lou Reed pe refrenul piesei „Some kind of Sunshine”. Și pentru că, uneori, ce-i prea mult strică, continuitatea albumului este practic inexistentă, liantul constînd doar în imaginile ruginite construite de Damon Albarn, eterna insulă suspendată de gunoaie, ferigi arborescente și indiferența adusă la nivelul de filozofie de viață a lui 2D.

„White flag”, „Glitterfreeze” sau „Sweepstakes” vin în contradictție una cu cealaltă. Atît în ce privește stilul antagonist, cît și ambiguitatea mesajului care pendulează între expansiunea consumatorismului și nepăsarea cronică a oamenilor pentru planeta pe care o populează.

Printre piesele care merită care merită ascultate cu căști, la o țigară, pe un balansoar leneș sînt „Rhinestone Eyes”, „Stylo”, „Oh Melancholy Hill” sau „Plastic Beach” care, deși diferite, reunesc stilul încetățenit al lui Albarn, voci stinse care vorbesc despre ochi din diamante false, statui singuratice, copaci de plastic și dealuri de melancolice. „Plastic Beach” este, deși trunchiat, asemănător unei cutii cu 7 tipuri de alune, de unde fiecare poate alege arahide de pădure, stafide, migdale sau alune de pămînt, după gust.

Alexandra PANAETE