Pe urmele uriașului

Aproape 28 de minute, atît du­rea­ză o întoarcere în anii ’60-’70. Atît ține, de fapt, prima piesă a celui mai nou album semnat de Neil Young în cola­bo­rare cu Crazy Horse, trupa care i-a însoțit vocea veteranului rocker vre­me de cîteva decenii. Reuniți parcă întocmai ca să arate că „rock&roll can never die” („rock&roll-ul nu poate muri vreo­dată”), așa cum spunea Young în 1979 în piesa „Hey Hey, My My”, aceștia au legat pe albumul „Psychedelic Pill” cele mai apăsătoare experiențe de via­ță ale solistului și cele mai iubite acor­duri care-au ieșit din cutiile chitarelor în cei 43 de ani de existență a trupei.

Halucinația corzilor e înțepată doar de vocea lui Neil Young.

Construit ca un jurnal neorînduit cro­nologic, albumul se desfășoară pe două părți, cu patru, respectiv cinci pie­se. Și fără ca vreuna din ele să fie o re­interpretare a melodiilor consacrate ale lui Young, ele respiră, inevitabil, ace­lași aer greu și emoționant al rockului vechi, fie el alternativ, acustic sau elec­tric. „Driftin’ back”, prima și cea mai lun­gă alunecare înspre lecțiile de via­ță cusute în versuri, e o jumătate de ceas care trece în sens invers și-și lasă as­cul­tătorul să viseze „la felul în care sună lucrurile acum”(„Dreaming about the way things sound now”). Halucinația corzilor e înțepată doar de vocea lui Neil Young, care protestează gutural îm­po­triva „gigantului tehnic” („the big tech giant”) care a schimbat culorile lumii și-ale muzicii.

Albumul e nostalgic fără doar și poa­te. Young cîntă despre o întreagă via­ță, de la amintirile amestecate cu vis din leagăn („Born in Ontario”), pînă la poe­mul din „Ramada Inn”, hanul în care doarme povestea a doi îndră­gos­tiți ce poartă pe umeri o veche și nestinsă dra­goste. Iar căutarea aceasta a ino­cen­ței continuă pînă la finalul materialului, în „Walk Like a Giant”, care atunci cînd nu e presărată cu ecoul fluierăturilor ușoa­re ale celor de la Crazy Horse sau de glasul ușor nazal al lui Young, a­min­tește de riff-urile lungi și năucitoare ale celor de la Pink Floyd. Cînd cade cor­tina, maestrul își amintește de vremu­rile în care credea că muzica lui va naș­te o revoluție („We were gonna save the world/ We were trying to make it better” – „Aveam să salvăm lumea/ Să o fa­cem mai bună”). Și chiar dacă „Psy­chedelic Pill” e, cumva, o doză amară de regret, piesele scriu mai departe istoria unui Neil Young care a pășit întotdea­una „ca un uriaș” pe inimile iubitorilor de rock.