Rock de dulce

Intuneric ca de temnita, esti inconjurat de-un aer care te sufoca. Aprinzi un chibrit si, pina s-ajungi sa te arzi la degete, incepe rockul. N-a innebunit lupu, n-am luat-o nici eu razna. Ca multor "neofiti" in ale pletelor si pantalonilor de piele, mi-a placut "Join me". Si, ca intr-un soi de pariu cu muzia asta dura, gotica, am luat si "Venus Doom", ultimul album al finlandezilor de la HIM.

Acelasi tablou, de mai sus. Doar mai pui un ritm ametitor, chiar antrenant. Sintagme ca "singe rece" sau "omorind fluturi cu basul" fac parte din vocabularul obisnuit al tipilor care poarta bocanci si cind afara sint 30 de grade. Suflete agitate, se intelege, de vreme ce tocmai schimbarile astea de ritm, de la balada calma la ritmuri tulburate si naucitoare, pun inima pe fuga. Prea multe figuri de stil strica aici: adincul cica se traieste, nu se descrie.

Ville Valo, vocalistul, nu-i deloc infricosator; vrea doar sa dea impresia asta, pe linga un aer din acela subtil de mister si de frica. Am trecut si de majoratul la americani, asa ca n-am nevoie de luminita pe care mi-a oferit-o in Venus Doom.

Muzica asta se simte, se traieste, nu se descompune ca o functie de la matematica. Treci frumusel de mesajele acelea semete gen "Song of Suicide" (Cintecul sinuciderii) sau "Dead Lovers’ Lane" ("Aleea iubitorului de moarte") si asculti o muzica dura care cica-i linisteste pe unii. Ei, nici chiar asa, dar e de-apreciat efortul de-a pune cap la cap atitea instrumente intr-un ritm mai abitir ca batutele cele mai aprige. Daca se vreun rocker se simte lezat de comparatia asta, poate punem de-o intilnire la o emisiune de-a lui Dan Negru.

Tot sapte note sint peste tot, ideea e cum le folosesti. Iar in Venus Doom se vede ca Him, trupa ajunsa anul acesta la majorat, stie cum sa faca sa vibreze acea coarda sensibila a iubitorilor de rock. Mai greu cu astia care tin post si-asculta doar ambientala si clasica. Oricum, din cind in cind nu strica o raita prin vecini; macar asa, sa simti ca traiesti.

Catalin BUCEVSCHI