Angoasă în mov neon

Nici cîteva zile de la premieră nu tre­cu­se­ră și revistele și siteurile de specialitate de­ja criticau Blade Runner 2049 pentru re­zul­tatele slabe la box office. Și cînd am fost săp­tămîna trecută să-l văd la cinema, cîțiva au plecat din sală pe la jumătatea filmului. Pu­blicul needucat se aștepta la un SF lejer de acțiune, cu explozii și roboți. Deși sînt con­vins că Denis Villeneuve a anticipat acest rezultat, mă bucur că a ales, dînd do­va­dă de curaj și viziune, să continue po­ves­tea din 1982 a primului Blade Runner, cînd Ridley Scott strălucea în reușita sa de a crea un univers întunecat și umed, o distopie cu accente totalitare în care replicanții devianți sînt vînați și „retrași”, omorîți. Și cît de ma­ies­tuos o face regizorul canadian – Blade Ru­nner 2049 este o bijuterie cine­ma­to­gra­fi­că, aproape trei ore de univers post-apocaliptic prăfuit și pustiit, în care liniștea și culorile vor­besc.

Deși am fost reticent în privința dis­tri­bu­ției – fața de „pretty boy” a lui Ryan Gos­ling pălește pe lîngă sumbrul Harrison Ford, chiar și tînăr (avea 40 de ani cînd a apărut primul film) – actorul principal reușește să se transforme într-un replicant tulburat, des­coperindu-și umanitatea. Jared Leto, geniul nebun, e misterios și aproape fermecător în ciudățenie, lăsîndu-te cu întrebări despre e­xis­tența sa. Seducătoarea Ana de Armas, care capturează perfect neputința prietenei-hologramă. Sylvia Hoeks, rece, neclintită și docilă, replicantul ideal, a cărui retragere nu va fi cerută niciodată. Și, desigur, un Ha­rri­son Ford șarmant, 35 de ani mai tîrziu, scep­tic și retras, întruchiparea zicalei lui Joseph Heller în Catch-22, „doar pentru că ești pa­ra­noic nu înseamnă că ei nu te urmăresc”.

Povestea de dragoste dintre Joi și K surprinde sentimental absurdul universului Bla­de Runner, fiind mai mult decît di­ge­ra­bi­lă chiar și pentru cei lăsați rece de iubirea folosită ca „TV trope”.

Iar cinematografia, cinematografia e su­per­bă. Mergeți să vedeți filmul doar și pentru imaginile savuroase – deja de discută de un Oscar pentru Roger Deakins.

Blade Runner 2049 e un film de artă, nu un hit box office, care să mulțumească aș­tep­tările fanilor Batman vs Superman vs Wolverine vs Predator vs Luis Lazarus. Cei care se plîng că filmul e prea lung, prea tă­cut, prea fără lasere și bătăi și efecte speciale n-au înțeles desigur miza lui Villeneuve – un u­ni­vers post-apocaliptic nu se construiește pe repede-înainte. Cum era dacă Stalker al lui Tar­kovsky dura 90 de minute?