Antifilmul unui cuplu

Prologul, Suferința, Neliniștea, Disperarea, Cei trei Cerșetori și Epilogul. Este terapia cinematografică propusă de către regizorul danez Lars von Trier în filmul care a stîrnit cele mai multe controverse anul acesta la festivalul de la Cannes, „Antichristul”.

Pe acorduri sublime, înalte, în tușe de alb și negru, un el și o ea își încleștează trupurile într-o scenă pasională de dragoste sub privirile inocente ale unui copil. Băiețelul reușește să se cațăre pe pervaz și într-o secundă cade precum un fulg în puritatea zăpezii de afară.

Actorul, Willem Dafoe, este terapeut, iar Charlotte Gainsbourg joacă rolul unei scriitoare, care ajunge să fie stăpînită de demonismul subiectului său. Depresiile, teama și labilitatea psihică a mamei survin imediat după incident, iar tatăl începe să le trateze. Urmează sesiuni de hipnoză, psihanaliză, in urma cărora el încearcă sa stabilească piramida lucrurilor care o inspăimîntă pe ea. Pleacă împreună în pădurea Eden, la o cabană, unde speră să se regăsească pe ei înșiși și dragostea lor. Dar acolo nu reușesc să descopere decît lucruri ciudate, macabre, întîmplate mult mai devreme de moartea copilului. Natura malefică a femeilor pe care aceasta a descoperit-o din documentele citite pentru o lucrare, îi tulbură gîndirea și femeia devine de necontrolat. Violența rămîne singurul refugiu, iar barbatul nu suporta sa-i vada chinurile și se supune. Dar vina devine prea apăsătoare și, în momentul în care nu se mai poate pedepsi pe sine, îl rănește pe iubitul ei. Prim-planuri de o sexualitate devoratoare și brutală îi prezintă pe cei doi, din a căror nebunie, scapă doar unul, el.

Ca intr-o simetrie realistă, într-o imagine gri, el alege să își vadă iubita cum se scurge la picioarele sale, fără suflare, pe muzică de Handel.

Filmul ar putea fi văzut ca o reinterpretare modernă, provocatoare a poveștii din Grădina Edenului, în care Adam nu e nici pe departe pur, iar Eva e o naivă și în care iubirea nu ucide, ci se lasă ucisă de rațiune.

Diana IABRAȘU