Călătorie cu final deschis

Balzac spunea că marile genii au un spirit care coboară pînă la cele mai mici detalii. Unul dintre aceste spirite trebuie să fi fost și Didier Van Cau­welaert, scenaristul filmului „Un­known”.

Pentru că în cele 113 minute de acț­iu­ne ochii îți fug de la o servie­tă la un schim­bător de viteze, de la un ceas, la o fotografie sau de la o fluturare de ge­ne, la o mînă trecută prin păr. Și totul se învîrte într-o figură ge­o­­me­tri­că foarte complicată, ale cărei elemente alunecă sa­cadat în imaginar. Fie­care scenă se în­cadrează perfect într-un puzzle a­pa­rent previzibil, dar care se do­ve­deș­te greu de descîlcit. Privitorului i se inserează indicii trep­­tat, care îl poartă de fiecare dată pe piste false. El es­te adus înapoi pe drumul cel drept printr-o falsă recuperare a norma­li­tății. Însă scenariul se joacă cu realul, montajul îl li­vrea­ză frumos împachetat astfel încît filmul să devină un joc al minții.

Martin Harris (Liam Neeson) este un doctor în horticultură care în urma unui accident își pierde memoria. Pe măsură ce își revine, înghesuie în amintirile sale confuze unele care sînt parazitare și par rupte dintr-o via­ță ce nu îi aparține. Imagini decupate, re­­plici cu efect imprecis, dar marcant, aruncate la momentul potrivit, se joacă cu subconștientul personajului principal, aducîndu-l la granița din­tre realitate și fantastic.

În încercarea de a-și redescoperi identitatea, mintea îi este bombardată de fragmente din fotografii în care nu a apărut niciodată și lucruri pe care nu le-a făcut în viața lui, dar pe care acum și le atribuie. Memoria îl pla­sea­ză în locuri prin care nu a călcat pî­nă atunci și unde trebuie să joace un rol necunoscut.

Aleargă pe urmele acestui doctor Harris pe care îl identifică cu propria personalitate și tot ce îi lipsește este argumentul legal – niște acte care să îi confirme că amnezia de care suferă nu a degenerat în altă boală a minții. Pie­sa lipsă din acest joc de reconstituire pare să fie însă Jürgen, un de­tec­­tiv care dezleagă firul poveștii, dar pe care nu apucă să o spună pentru că ho­tărăște să moară onorabil. Martin trece din nou printr-un episod nă­u­ci­tor de căutare a identității dar nu se în­­­depărtează de ceea ce crede el că es­te drumul cel bun. Se poticnește în­să chiar atunci cînd este foarte a­proa­pe de a descoperi adevărul și, parado­xal, nu se regăsește în poza din bu­le­tin. Martin Harris nu există.

Cristina BABII