Celula parazit

Upgrade este un sci-fi cu accente de thriller și cu momente de comedie absurdă. Și deși abordează sfera inteligenței artificiale și interacțiunea dintre om și mașină, o face asumat și într-un mod neobișnuit, cu cadre diametral opuse ca și abordare regizorală. Acțiunea are loc într-un viitor distopic, unde personajul principal, Grey, un mecanic iubitor de muscle cars, își pierde soția într-un atac al unor tîlhari. Asta după ce mașina în care erau se defectează, iar atacul îl lasă și pe el paralizat total. Devastat de moartea soției, acceptă să facă un pact cu un om de știință, care pare nu mai bătrîn de 18 ani și care îi promite că o să-i implanteze un cip în formă de gîndac pe nume Stem, cip care o să îi redea toate funcțiile locomotorii și chiar mai mult de atît. Clișeul personajului principal care vrea să își răzbune soția este diluat cu bun gust de calitățile regizorului-scriitor, care conturează frumos cadrele neobișnuite de interacțiune între Stem și Grey „Stem, he has a knife!/ Yes, but we have a knife too”.

Treptat, filmul prinde forma unui thriller psihologic în care Grey trebuie să se obișnuiască cu ideea că există o altă entitate care îi controlează mișcările și că, în definitiv, este dependent de Stem. Înverșunarea cu care personajul principal vrea să își răzbune soția se transferă în scurt timp către Stem, care ajunge la un anumit punct să pună mai mult „suflet” în această „vendetă” chiar decît Grey.
Pe alocuri, filmul dă senzația unui film japonez care s-a deghizat într-un film de Hollywood de rang B, asta prin scenele de luptă sîngeroase și abordarea ușor ridicolă a situațiilor tensionate. Folosirea unui actor care seamănă foarte bine cu Tom Hardy poate aduce cu încercările „piețarilor” de a vinde papuci „de firmă” în obor, însă decizia de a-l folosi pe Marshall Green nu a fost deloc rea. A făcut față cu brio, atît în situațiile cînd trebuia să fie carismaticul „pretty boy”, dar și în scenele dramatice care cer ceva mai mult talent actoricesc.

Este al doilea film regizat și scris de Leigh Whannell, după mediocritatea reprezentată de Insidious-Chapter 3 și, deși nu l-aș pune prea curînd lîngă Blade Runner, este o încercare curajoasă de a face genul ăsta de sci fi în 2018. Nu va fi în niciun caz cea mai bună experiență cinematică din 2018, însă este un film ușor, care abordează dintr-o altă perspectivă acest viitor al inteligenței artificiale.