Filmul fantomă, mai degrabă

Cuvîntul cel mai potrivit pentru a descrie „Tatăl fantomă” este „simpa­tic”. Pe lîngă faptul că e românesc, do­uă motive m-au determinat să mă duc să-l văd la cinematograf: Marcel Iu­reș (probabil motivul celor mai mulți, de­altfel) și Nicodim Ungureanu, chiar da­că apare doar în vreo trei scene.

Aceș­tia doi, împreună cu Tanya (Mi­haela Sârbu) au făcut dintr-un film cu coajă frumos șlefuită prin imagi­nea lui Iureș pe afiș dar fără miez o vi­zi­o­nare suportabilă și chiar drăguță pe a­locuri.

Cea mai mare problemă a „Ta­tă­lui fantomă” este că nu are o miză, un mesaj central, nu transmite nimic. Po­vestea nu este cu nimic nouă – ste­re­o­­tipul americanului care a dus o vi­a­ță „cu­minte” și ordonată iar acum, la 50 și ceva de ani, hotărăște să plece în Eu­ropa, acest tărîm „sălbatic”, într-o aventură întortocheată pentru a-și că­u­ta rădăcinile pierdute. Nici realizarea nu este excepțională – filmul e plin de clișee și stereotipuri despre cum văd a­mericanii societățile est-europene: un primar-mafiot ce are în subordine doi tipi dubioși din Ucraina care îi fac tre­burile murdare; un evreu bărbos ca­re a fost dat afară din cinematograful său și care se plimbă cu o caravană prin satele din Bucovina, difuzînd filme pen­tru copii și săteni; și, poate cea mai re­prezentativă scenă în sensul cli­șe­u­lui, visul personajului principal, în care este dus de recepționerul „șmecher” al ho­telului la o casă de baie unde este spă­lat cu buretele de femei durdulii.

Filmul e plin de clișee și stereotipuri despre cum văd a­mericanii societățile est-europene.

Au fost presărate pe alocuri cî­te­va pei­saje frumoase din Moldova, aspect care mai „limpezește” puțin filmul, însă se putea lucra și profita mult mai mult pe seama lor, oferindu-i un spor de imagine considerabil. Să nu mai spun că, undeva de pe la jumătate, po­vestea se rupe din punct de vedere al cre­dibilității. Dacă pînă într-un punct to­tul era obișnuit (cu clișeele de ri­goa­re) și urmăreai filmul pentru a af­la, bineînțeles, ce se întîmplă mai de­par­te, la un moment dat te poți enerva de cît de trase de păr pot fi cîteva scene, cul­minînd cu complotul de la final, ca­re e de-a dreptul SF.

„Tatăl fantomă” e genul de film pro­st care îți place pentru că e ro­mâ­nesc, dar te enervează din același mo­tiv – clișeele legate de societatea noa­str­ă. E genul de film de la care te ri­dici de pe scaunul cinematografului spunîn­du­-ți „lasă, data viitoare”.