Geniul din eprubetă

Celor care urmăresc producțiile lui Wes Anderson, printre care se numă­ră și „Rushmore” (1998) sau „Fan­tas­tic Mr. Fox” (2009), o să le dea, cel puțin vizual, o senzație puternică de déjà vu. Pentru cei mai puțin familia­ri­zați cu ele ar putea fi un experiment simpatic. Filmul „Jesus Henry Christ”, produs de Helmer Denis Lee e, în pri­mul rînd, un set frumos de fotografii colorate, în spatele cărora stă o po­ves­te la fel de deosebită, dar mai pu­țin exploatată.

Henry e un băiețel conceput in vi­tro care, așa cum spune și bunicul său, devine o investiție demnă de cei aproa­pe 15000 de dolari plătiți de acesta, pentru că se dovedește a fi un copil cu un IQ uriaș, care vorbește fluent du­pă primele opt luni de viață. Jason Spevack, actorul canadian de 15 ani, își joacă rolul de debut cu maturitatea unui profesionist, reușind să ilustreze firesc precocitatea personajului. Pa­tri­cia (Toni Collette), o mamă feministă, înrăită de o copilărie dominată de de­ce­se și abandonuri, învață să accepte geniul copilului, însă mult mai greu îi este să înțeleagă că Henry vrea să-și cunoască tatăl.

Drama co­pi­lului-geniu, inițial subiect central, pier­de te­ren în fața unor înflorituri regizo­rale și de montaj.

Acesta vine în completarea unui portret de familie colorat în interpretarea lui Michael Sheen, ca specialist în studii comportamentale care își folosește propria fiică, Au­drey, ca inspirație pentru un volum despre ho­mosexualitate. Tînăra Samantha Weinstein e o apariție perfectă în ro­lul lui Audrey, conturînd, cu priviri reci și replici tăioase, portretul unei copile marcate de statutul de experiment social.

Natura familiei astfel formate este dezvăluită de un scenariu pe alocuri confuz, salvat de imaginea impecabi­lă și de jocul curios al camerelor. Din nefericire, aș spune, drama co­pi­lului-geniu, inițial subiect central, pier­de te­ren în fața unor înflorituri regizo­rale și de montaj. Scene jucate în spa­niolă, gesturi și replici prelungite de dragul epatării se încîlcesc în firul poveștii fără un pretext bine definit. Su­biec­tului i se estompează din greutate cu o coloană sonoră folk dulcea­gă și prin accentul pe spectacolul vizual. Însă rolurile sînt jucate simpatic, iar filmul devine și el o istorisire pe un ton relaxat despre multiple tragedii so­ciale și sufletești în care copiii sînt „ex­pe­ri­men­te reușite” cu care adulții abia mai pot să țină pasul.