Insula de cuci

Shutter Island este ca atunci cînd te îndrăgostești. Pleci la drum cu cineva de care ești sigur și, pînă să-ți dai seama ce se întîmplă, te trezești singur, confuz, fără să mai știi dacă ți-e de fapt partener sau inamic. Este, mai mult, genul de film la care abia la a doua vizionare înțelegi mesaje cuprinse în detalii pe care prima oară le-ai trecut ușor cu vederea.

De fapt, prima oară cînd îl urmărești te poți foarte ușor enerva, neînțelegînd de ce un personaj sau altul face sau spune ceva.

E greu să nu observi similaritatea dintre tema centrală a poveștii prezentate și cartea lui Kesey, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, care povestește despre un spital de boli mentale în care se fac teste cu narcotice asupra pacienților. Numai că, urmărind filmul, începi să te întrebi dacă adevărul constă în această ipoteză, sau e doar vorba despre paranoia unui personaj ce se confruntă cu un puternic conflict intern între amintiri refulate și o realitate alternativă pe care și-o crează pentru a scăpa de cea pe care nu mai vrea s-o trăiască.

Amintirile îi sînt evidențiate prin flashback-uri sau stranii vise care-l bîntuie pe Teddy, însă discrepanța dintre aceste imagini și cele reale poate deveni ușor supărătoare pentru privitorul sceptic.

Ca și în rolul interpretat în antepenultimul film al lui Martin Scorsese, The Departed (2006), Leonardo di Caprio se mulează pe caracterul personajului principal, un bărbat aparent sigur pe sine dar care ascunde profunde frustrări și-o nebunie de nebănuit. Iar regizorul Martin Scorsese are o plăcere nebună din a lăsa publicul cu buza umflată, printr-un final deschis concretizat într-o replică și cîteva secunde de montaj din care, pînă la urmă, nu știi dacă partenerul ți-a fost, pînă la urmă, pe bună dreptate sau inamic.