Jumanji, o comedie sărată pe o piață săracă

Recunosc că am intrat în sala de cinema să văd Jumanji fără absolut nicio așteptare. Era o pierdere asumată de două ore, un brain­wash garantat, cum mai faci cu acel gen de filme la care te uiți doar ca să lași creierul să se odihnească. Kevin Hart e amuzant, dar nu pot numi două filme recente în care a jucat și care să-mi fi plăcut. Ride along a fost me­diocru, Ride along 2 slab, Central In­te­lli­gence, în care joacă tot cu Dwayne Johnson, singurul decent. Dwayne „The Rock” John­son a fost cel mai bine plătit actor din lume în 2016, al doilea în 2017, dar asta nu în­seam­nă că filmele în care joacă sînt din ce în ce mai bune, ci, din contră, pare să pice în spi­rala Nicholas Cage, care ani buni și-a asociat numele cu niște pelicule din ce în ce mai îngrozitoare, după orice standard ai judeca.

De aceea nici „Jumanji: welcome to the jungle” nu promitea să fie altceva decît, în cel mai bun caz, un film ușurel, care vrea ba să continue, ba să refacă, Jumanji-ul cu Ro­bin Williams din 1995. În primul film, un grup de copii încep să joace un boardgame vechi descoperit în pod și-l eliberează pe un vechi jucător care a stat închis 20 de ani în joc și, odată cu el, o întreagă junglă se plimbă li­be­ră pe străzile orașului. Jumanjiul nou pare mai degrabă un remake, dar de data aceasta jungla înghite realitatea. Și citit pe hîrtie, firul logic al filmului sună aberant – patru adolescenți pedepsiți să curețe o arhivă găsesc un joc pe televizor vechi, se conec­tea­ză, aleg avatare și sînt înghițiți de joc. Deci, de data aceasta, nu jocul vine în lu­mea reală, ci ei ajung în joc, unde devin avata­ru­ri­le pe care și le aleg. Evident, ca să se în­toar­că, trebuie să termine jocul.

În mod surprinzător, filmul devine inte­re­sant și amuzant odată cu intrarea în jun­glă. Cele patru avatare au superputeri, dar și slăbiciuni, iar veșnicele clișee func­țio­nea­ză în limitele decenței, fără a fi penibile – to­ci­la­rul de 1.50 ajuns un mușchiulos de doi metri, jucătorul de baschet, vedeta liceului, prin­de un avatar de trei ori mai mic decît el care are mai multe slăbiciuni decît puteri, cea mai frumoasă fată din școală devin un băr­bat mic și gras, iar tocilara liceului devine un fo­tomodel care știe să se lupte. Sistemul în ca­re a fost gîndit filmul e apropiat de felul în care e conceput un joc – fiecare dintre cei pa­tru au trei vieți pe care, dacă le consumă, ră­mîn blocați, pe veci, în junglă.

Acum, fără a vă aștepta la vreo capo­do­pe­ră sau ceva demn de-un premiu, puteți mer­ge la Jumanji pentru chimia pe care o cre­ează personajele – atît adolescenții, cît și ava­tarele lor. Jack Black e într-o zi bună, iar pen­tru fanii Guardians of the Galaxy, o pu­teți vedea pe Karen Gillan, Nebula, fiica lui Thanos, fără masca albastră, în rolul Mart­hei din Jumanji. Din rîndul comediilor care au ru­lat recent, Jumanji merită o șansă; nu e The Hangover, nici Spy, dar încearcă măcar alt­ceva decît filmele cu adolescenți și obsce­ni­tăți.