Lacrimile curtezanei

Iubirea unui băiat de 19 ani nu poate încălzi decît cu greu inima uzată a unei curtezane. Fred e în floarea vîrstei și asta o face pe Lea să se simtă mult mai bătrînă decît pare. Se iubesc, dar există ceva mai puternic decît dragostea lor: timpul.

De la ideea asta pare să fi plecat Colette în romanul său din care s-a inspirat Christopher Hampton, cînd a scris scenariul pentru „Cheri”. Filmul regizat de Stephen Frears îndeprătează perdeaua de peste viața curtezanelor din „la belle epoque”, care făceau orice ca să se vadă cu bijuterii la gît și cu bani sub saltea.

După o viață tumultoasă, în care a fugit după oameni cu bani și cu funcții, Lea (Michelle Pfeiffer) decide să se liniștească și să-și caute pe cineva, pe care să iubească cu adevărat. Soarta o duce către casa unei vechi prietene, Madame Peloux (Kathy Bates), care i-l aruncă în brațe pe fiul ei, Fred (Rupert Friend), pe care Lea îl alintă spunîndu-i „Cheri”. L-a văzut crescînd sub ochii ei, dar asta n-o face să refuze să-l ia acasă și să-l învețe din tainele amorului.

Filmul ia o întorsătură dramatică atunci cînd, după șase ani în care cei doi s-au iubit, Madame Peloux, îi găsește lui Cheri o soție tînără și frumoasă. Lea nu se împotrivește de loc, ba chiar îl încurajează pe băiat să se căsătorească și să o respecte pe tînăra Edmee (Felicity Jones). Il lasă pe Cheri să-i scape printre degete, fără să bănuiască nici o clipă că acest lucru o va face să sufere foarte mult. În același timp, nici el nu poate fi împăcat cu situația, și după luna sa de miere, încearcă să o regăsească pe Lea, care e deja pierdută pentru el, în favoarea timpului implacabil. Întîlnirea lor e dureroasă, iar ea rămîne doar cu așteptarea.

Cu imagini clare, sensibile, și cu o coloană sonoră bine aleasă „Cheri” aduce pe marile ecrane o frîntură din cancanul dramatic al acelor timpuri.

Alexandra ȘANDRU