Liniștea de după gloanțe

Să presupunem că regizorul Fi­sher Stevens n-a vrut decît să-i aducă în același tablou pe Al Pacino, Chris­topher Walken și Alan Arkin într-un film cu o mînă de scîntei și cîteva gloan­țe, ca-n vremurile bune ale gangsteri­lor cinematografiei. Poate noi îl urmă­rim cu prejudecata aceasta, a blockbuster-ului cu replici fine aruncate prin­tre arme și chipuri mascate. Însă „Stand Up Guys” nu e o producție peticită cu frînturi din „Godfather”, „Scarface” sau „Pulp Fiction”, deși distribuția e demnă de toate astea și ceva mai mult. În filmul lui Stevens măștile mafi­o­ților cad altfel.

Val iese din închisoare după 28 de ani de tăcere, ca și cînd ar fi încasat de la viață o pedeapsă standard pentru cri­mă, furt și cîteva ticăloșii care nu se pot trece pe sentință. Al Pacino duce rolul tîlharului pensionat cu un tip de inconștiență a trecerii timpului care a­muză dar lovește, în același timp, în ve­chea lui imagine. Mult mai resemnat, mai împăcat cu realitatea, Doc (Chris­topher Walken), îl întîmpină în prima­ zi de libertate ca un părinte. În scena­riul construit inițial asemenea unui con­tra-exemplu de „Bucket List”, dorințele lui Val, cel care învie din strînsoarea gratiilor, sînt banale, carnale dar se în­deplinesc la fel ca atunci cînd cartiere întregi le știau de frică. „Old habits die hard” (n.r.: „Vechile obiceiuri mor greu”) își spun cei doi prieteni cînd sparg farmacii ca să-și ia medicamentele pentru tensiune sau cînd fură mașini și îl ră­pesc pe cel de-al treilea membru al găștii, Hirsch (Alan Arkin) dintr-un a­zil de bătrîni. Ceea ce face din „Stand Up Guys” un exemplu de cinema meditativ nu e nici măcar intriga. E drept, faptul că Doc e obligat de un alt bătrîn gangster să-l ucidă pe Val în mai puțin de 24 de ore de la eliberare ar fi un bun buton de panică. Asta dacă personajele ar avea, întrucîtva, spiritul înfrînt.

Filmul foto­grafiază, de-a lungul unei zile comprimate într-o oră și jumătate, liniștea din sufletul bătrîneții lor. Golurile care nu se umplu cu zgomot de gloanțe, anii care nu se cumpără cu geamantane de bani. Pelicula e ca o demitizare, e ca și cum ai privi globuri de viață spăr­gîn­du-se, păstrîndu-ți, însă, zîmbetul pe bu­ze. „Începi să mori cînd ultima persoa­nă care te-a știut îți pronunță numele”, spune Val. Actorii din „Stand up Guys” mai au, în cazul acesta, vreme pentru cîteva mii de ecouri.

Anca TOMA