Lucky Logan, blestemul contradicțiilor

Dacă l-ai văzut pe britanicul Daniel Craig jucînd în orice film din seria James Bond sau în The Girl with the Dragon tattoo, nu cred că vi l-ați putea închipui în rolul unui puș­că­riaș blond, cu accent de redneck din sudul SUA, specialist în explozibil artizanal. De fapt, între­gul film pare o construcție a contradicțiilor – o comedie care e și dramă, o familie des­tră­mată, dar de fapt mai unită decît ar fi de bă­nu­it. Un jaf ratat, care e de fapt perfect, dar nu pînă la capăt. Contradicțiile m-au ținut și de­parte de „Lucky Logan“, regizat de Ste­ven Soderbergh, pe care-l știți cu siguranță că re­gizorul seriei Oceans Eleven, Twelve și Thir­teen, (lucrează la un Ocean’s 8 care apare a­nul acesta). În ce sens contradicții? Pentru că filmul e recomandat de critica profesionistă cu un scenariu atît de bun încît l-a scos de la pen­sie pe Soderbergh, care, ca să vă faceți o im­pre­sie, a împlinit săptămîna trecută 56 de ani, iar în 2000 lua Oscarul pentru cel mai bun re­gizor și mai avea încă un film în lista no­mi­na­lizaților. Filmul era descris ca un Ocean’s care e mai mult decît un blockbuster de va­ră și critica l-a primit mai bine decît publicul.

Însă a fost o alarmă falsă. Filmul nu e atît de înspăimîntător de bun pe cum îl reco­man­dă critica și nici atît de tern cum m-am speriat că va fi acest „umor ușor” lăudat de toa­tă lumea. Firește, e o chestiune de gusturi, fi­indcă din punct de vedere al construcției sce­nariului, al distribuției și al universului pe­li­culei, filmul este ireproșabil. Singura cri­ti­că majoră pe care i-aș adresa-o este că cere să nu fie luat în serios, invocă umor ușor, dar se aș­teaptă spre final să te identifici cu drama u­nor personaje construite într-un ridicol asumat. Familia Logan, cu unul dintre frați ciung, al­tul olog, iar sora hair-stylist fără prea multă școală, hotărăște să realizeze un jaf incredibil de complicat în timpul unei curse NAS­CAR, folosindu-se de abilitățile unui spăr­gă­tor de seifuri, Daniel Craig, care trebuie să e­vadeze și să revină în închisoare în aceeași zi, după ce face jaful. Spre deosebire de tri­lo­gia Ocean’s, unde planificarea jafurilor (care-mi par mai puțin complexe decît acesta) ocupă jumătate din film, aici e rezolvată în zece mi­nute și totul e legat prin situații aburde, de unde și pretenția de comedie.

Îmi imaginez că filmul cumva a ajuns să fie ceva mai mult decît și-au propus pro­du­că­torii inițial, dar există riscul din box, un­de cel mai bun boxer de la categoria mijlocie să se sufoce în ring dacă trece la grei. De a­ce­ea, trebuie să-l luăm exact așa cum e, fără aș­tep­tări suplimentare. Dacă te uiți la „Lucky Lo­gan” căutînd o comedie care să te distreze, tipul umorului s-ar putea să te deza­mă­geas­că, fiind cînd subtil, cînd subînțeles. În ciu­da comparațiilor cu Ocean’s, eu nu găsesc mai ni­mic în comun decît faptul că sînt filme des­­pre jafuri regizate de aceeași persoană. Dar dacă te uiți la film așteptîndu-te ca o fată de cinci ani să cînte „Take me Home, Country Roads“ în locul a vreunei piese de Rihanna, me­lodia preferată a tatălui ei care de abia a a­juns în sală, ridicînd sute de oameni în pi­cio­are, atunci a meritat.