Mi-e dor de „tovarășa”

Titlu: „Sînt o babă comunistă”
Regizor: Stere Gulea
An: 2013
Actori: Luminița Gheorghiu, Marian Râlea, Ana Ularu
Gen: Comedie, Dramă

De la gala de lansare din vara trecută, „Sînt o babă comunistă” n-a mai ajuns la Iași. A venit, însă, la LIBREX 2014, tipărind, ca o al­tă editură participantă, o istorie discretă, tă­cu­tă și fericită în toată mîhnirea ei. Într-o pro­iec­ție plouată cu izbucniri în rîs, povestea Emi­liei Ciorcilă, cel mai mare comunist din pro­vin­cia construită de Dan Lungu în romanul cu același nume, a trezit nostalgii cînd adînci, în sufletele celor care-au vibrat cîndva pe corzi ceaușiste, cînd nejustificate, ale celor care s-au trezit la viață într-un post-decembrism încă ce­nușiu, însă diluat.

Filmul lui Stere Gulea e un tablou în lu­mi­nă naturală, o fotografie în care se-ngrămădesc, spre nesațul publicului român, simboluri ale unei lumi pe care timpul luptă să le acopere cu praf. O Dacie break care poate muta vieți în­tregi dintr-o casă în alta pe acoperiș, blo­cu­rile peste care „ar trebui dat o pompă de var, să mai ascundă mizeria”, punga de rafie, găina adusă de la țară, jumulită și galbenă ca mă­mă­liga, aprozarul cu de toate strîns între blo­curi.

Printre toate arătările astea care i-au îns­trăi­nat copila, adîncind-o în straturile bolnăvicioase ale Americii, Emilia se ascunde și ea ca un car­net de partid după icoană. Un personaj pe care-l aștepți să apară violent, năvalnic, să predice un dor aprig de comunism. Însă Mica, așa cum o știu cei dragi, e de-o melan­co­lie pașnică, una care-o pune poate prea des de-a lungul peliculei pe gînduri.

Gross-planurile care-i adună Luminiței Gheor­ghiu emoțiile într-o răsuflare fac din eroina ei un dor mergător, unul viu, care sim­te lipsa copilului, care rîde la glumele băr­ba­tului ei, interpretat cu umor naiv de Marian Râlea.

În blocurile construite de comuniști, în stomacul ei plin, în sufletul căruia nu-i lipsea nimic, Emilia n-a simțit niciodată un gol atît de mare precum cel al democrației. Iar în cadrele alb-negru de arhivă ale gîn­du­rilor ei vede doar faptul că, atunci cînd Cea­ușe­scu flutura palma din elicopter, avea slujbă, casă și copilul lîngă ea. Și mai avea să dea mî­na, fără să transpire, cu șeful de stat.

„Sînt o babă comunistă” vorbește limba unor vîrste. A Emiliei, la fel ca fabrica în care a muncit, a rămas necunoscută, acoperită cu cear­șafuri albe. Iar povestea ei nu-i cea a ac­tivistului de partid, ci a mamei care-a învățat să aștepte, din inerția cozilor la carne.