Moartea de la cinema

Chiar dacă cei mai exigenți vor spune că filmul nou nu se ridică la nivelul peliculei „Pulp Fiction”, care are deja 15 ani, fanii necondi­țio­nați ai genului se pot asigura de talentul incontestabil al maestrului. Toate ingrdientele unui Tarantino bun sînt pre­zente. O picătură de vi­o­lență gratuită, un bol de dialoguri prelungite de calitate superioară, foarte multă acțiune, toate în­fă­șu­ra­te într-un scenariu nebunesc. Lăsați la fiert exact două ore și 28 de min­ute și veți primi o comedie unde sce­nele au loc în Franța anilor ’40 o­cu­pata de germani.

Pe de-o parte, e o tî­nără evreică, Shosanna Drey­fus (Melanie Laurent), care și-a vă­zut familia executată de colo­ne­lul­ Hans Landa (Christophe Waltz care s-a încadrat perfect în rolul unui colonel sadist ușor senil).

Fiind foarte supărată, Shosanna își pregătește vendeta în Paris, în cinematograful său. De cealaltă parte se află o trupă de muzicieni din America, parașutați în Franța cu un singur scop: să „rezolve” cîte o su­­tă de naziști fiecare. Condusă de locotenetul Aldo Raine (un Brad Pitt care revine în forță în cinema), trupa se autonumește „Inglorious basterds” (Bastarzii fără glorie). Membrii formației se întîlnesc în ci­ne­matograful Shosannei cu un sin­­gur scop: să-i lichideze pe marii comandanți ai Reichului.

„Inglo­rious Basterds” este un cocktail ex­plo­ziv care mai face o vizită cochetă doamnei al cărei nume este „Istorie”, aducînd cu sine un alai de actori buni. Tarantino oscilează între aceste două povești fără a brusca însă spectatorul. El mai adaugă și o doză de umor care alimentează filmul, dar oferă și o anumită profunzime scenariului. Chiar și caracterele secundare sînt jucate bine, punînd în valoare fiecare rol. Și desigur, prezența regizorului cu un stil aparte, care își face simțită magia în fiecare cadru al peliculei.

Camille PLAZAR