O viață condusă cu pumnii

Filmul „Southpaw”, regizat de Antoine Fuqua, prezintă o poveste tipică hollywood-ului, dar care surprinde cu cîteva scene și iese în evidență prin interpretarea fără cusur a actorului principal, Jake Gyl­len­haal. Inițial, pentru rolul principal a fost vizat Eminem a cărui viață este similară cu sce­nariul filmului, mai ales din punct de ve­dere al relației pe care o are cu fiica sa. Însă artistul a preferat să rămînă doar la a­si­gurarea coloanei sonore. Jake Gyllenhaal s-a făcut deja remarcat în generația sa prin fil­me precum „Nightcrawler”, „Donnie Darko”, „Zodiac” sau „Transfer de identitate”, iar rolul personajului Billy Hope îl pu­ne în valoare și mai mult, fapt care l-a a­dus în lumina unui posibil premiu Oscar.

Deși planul filmului este unul previzi­bil, scenele sînt bine realizate, ținînd publi­cul încordat pînă la final. Jake se contopește atît de bine cu rolul său, încît pare să tră­ias­că cu fiecare gest drama personajului. Tema prin­cipală, lupta, este ilustrată în trei planuri: în ring, în viața reală, și în interiorul lui Billy Hope. Viața acestuia a fost mereu o bătălie din care a ieșit, așa cum sugerează și nu­mele său, cu speranță.

Crescut în orfelinat, unde își găsește dra­gostea, cunoaște re­gulile supraviețuirii pe care le aplică în ring pentru a-și întreține fa­milia. Astfel, reușește să ridice un im­pe­riu clădit pe pumnii primiți de la adversari. În afara ringului renunță la furia care îl con­trolează datorită soției, Maureen Hope, și fetiței lui, Leila Hope, care îl ajută să își risi­peas­că mînia. Chiar și așa, caracterul său im­pulsiv este greu de controlat atunci cînd îi sînt atacate cele mai de preț lucruri, iar im­pulsivitatea îl face să acționeze ca în ring. După luptă, însă, rănile nu mai pot fi nu­mă­rate cu un zîmbet batjocoritor pe buze, ci se cicatrizează, lasă urme, iar con­se­cin­țele care vin dărîmă împlinirile de pe pie­des­tal.

Filmul se ridică la nivelul așteptărilor da­torită modului în care s-au creat legă­tu­rile între personaje. Astfel ele par verosimile în fața publicului, și nicidecum doar niș­te roluri.

Intensitatea interpretării duce spectatorul într-o goană de sentimente, de treceri rapide de la stări de compasiune, la surprindere, dar și revoltă. Realitatea este pro­iec­tată pe ecran pînă în momentul finalului care aduce o imagine a împlinirii, urmînd, astfel, o idee sugerată încă de la început: spe­ranța că totul se va termina cu bine.