Prizonier într-o lume a vrejurilor de fasole

Povestea lui Jack, băiatul unui vă­duv sărac lipit pămîntului, s-a petrecut demult. Pe atunci cînd găinile făceau o­uă de aur și cînd oamenii așteptau de din­colo de nori semne înfricoșătoare, și nu alinare, pentru că în lumea de sus trăiau izgoniți uriașii. Niște matahale de oa­meni, făcuți din topor, ciunți, sîn­ge­rinzi ca după un război veșnic și înse­tați de putere, mai tare decît atunci cînd dau pe gît cîte un lac din Gantua, tă­rîmurile lor.

Și ce faci cînd te trezești cu casa zbu­rînd către ținuturile acestea purtată de niște rădăcini drăcoase care încalecă no­rii și care-ți smulg de lîngă tine prin­țe­s­a? Te înhami cu un cuțit, precum Jack (Nicholas Hoult) și te înrolezi în trupa regelui, cea care are misiunea să o aducă pe fiica sa, Isabelle (Eleonor Tom­lin­son), cu picioarele pe pămînt, teafără și ne­vătămată. Dar pentru o astfel de mi­siune, trebuie să fii curajos. Nu un ne­săbuit, naiv și nepriceput cum ni-l a­du­ce pe ecrane regizorul pe Jack, un băie­țandru necopt, pe alocuri chiar caraghi­os, care este în stare să vîndă ditamai ca­lul pe un pumn de fasole colorată. În­să el, în mîna uriașilor mare cît o sfeclă de soi, se dovedește a fi un fel de Prâs­lea cel voinic care sperie urîții, îi în­genunchează și-i trimite în lumea lor.

Doar cî­teva simboluri inserate pe parcurs mai amintesc de năzdrăvăniile lui Jack din povestea inițială.

Pentru 2013, basmul englezesc „Jack și vrejul de fasole” a fost ciunțit, iar regizorul l-a rotunjit astfel încît, pe ecranele de azi, multe dintre persona­jele și întîmplările originale nici nu a­par și nici nu sînt menționate. Doar cî­teva simboluri inserate pe parcurs mai amintesc de năzdrăvăniile lui Jack din povestea inițială: un ou din pietre pre­țioase aruncat în colțul camerei pline de argintării furate de uriași de la oa­meni, o harpă vorbitoare, dar mai ales, niște boabe de fasole buclucașe. În rest, filmul ține să ironizeze uriașii și să-i re­ducă la gesturi primare, iar pentru asta matahalele smulg copacii din rădăcină de parcă ar fi ceapă verde și se adapă la o singură masă cu cîte un porc rumenit de viu. Monștrii sînt așa de bine contu­rați încît par a fi desprinși din filme­le de groază, dar, cînd îi vezi cît sînt de ne­săbuiți și cum răspund în cor, precum niș­­te copii de grădiniță care o stri­gă pe „doam­naaa”, uriașii îți devin a­proa­pe dragi. Așa reușesc să-l facă pe Jack să pară mai priceput decît era în casa pă­rintească, în care nu știa nimic, în a­fa­ră să viseze. Nici nu se gîndea el a­tunci că un cuib de viespi poate veni de hac unui urît.