Sinuciderea visului american

Kate Winslet si Leonardo di Caprio formeaza, fara indoiala, cuplul perfect. Perfect pentru un „soap” romantic si de multe Oscaruri. „Titanicul” a dovedit-o. Pentru o a doua intilnire intr-o productie cinematografica hollywoodiana publicul se astepta la un „Titanic reloaded”. Nu a fost tocmai asa. Cei doi au jucat in „Revolutionary Road” rolul unor „nebuni frumosi” care au sfirsit prin a fi „nebunii uriti”, victime ale „visului american”.

April si Frank s-au casatorit din dragoste, au avut copii din intimplare si si-au ratat existentele din comoditate si din prea mult conformism cu ei insisi si cu asteptarile celorlalti. Ea – o actrita netalentata care si-a gasit „salvarea” in viata casnica, uniforma, seaca. El – un om fara vocatie, care nu a avut vreodata posibilitatea de a alege; lucreaza la firma la care fusese angajat de-o viata tatal lui, fara a sti de ce si pentru ce. Vazuti de ceilati erau speciali, erau diferiti. Doar ei stiau ca nu e asa. Ca viata lor ajunsese o farsa. El o insela din „plictiseala”, ea vedea viermele care le cangrena existenta. April e singura care incearca sa forteze salvarea: ii propune lui Frank sa fie „nebunii frumosi” de la inceput. Sa renunte la „visul american” pentru iluzia lor: sa fuga in Paris si s-o ia de la capat. Ea va lucra, el va sta si-si va cauta rostul. Toata „”nebunia” sare in aer cind ea ramine din nou insarcinata iar lui, ca prin minune, i se propune o promovare. Frank renunta, April nu. Vrea sa faca avort, el invoca o morala a altora, ea ii arunca in fata adevarul frust: viata lor e o mare minciuna, copiii lor sint un accident nefericit, ei nu se mai iubesc de mult. Infruntarile dintre cei doi se situeaza in zona dementei. Singurul care vede si intelege e un nebun „cu acte in regula”, un matematician lucid care vede si intelege tot. Din aceasta situatie exista o singura iesire.

Jucind-o pe April, Kate Winslet traieste luciditatea ca pe o forma de nebunie. Nebunia e iesirea din distopia “visului american”. Sinuciderea e forma de neasumare a nebuniei. Ea se hotaraste sa moara pentru ca refuza sa mai fie “perfecta”. Facind avort in luna a patra isi asuma gestul ca o ultima forma de demnitate fata de ea insasi. April, neputind urma calea indraznelii alaturi de barbatul ei “prea comod” si prea obisnuit in platitudini refuza sa mai dea nastere unei vieti pe care sa o condamne la falsitate.

Pentru o distrugere de “utopie” hollywoodiana filmul a primit doar trei nominalizari la Oscar. Nici un strop de romantism, nici vorba de vreun happy-end. Ce ramine e gustul salciu a ceea ce reprezinta cotidianul: o condamnare la minciuna perpetua.