Spațiul comun și suferința individuală

În regia lui Thomas Vinterberg, filmul da­nez „Kollektivet”, în traducere „Comu­ni­ta­tea”, se transformă pe ecran într-o încîntare pen­tru avizii simbolurilor bine drămuite. Lu­crurile banale, care după vizionare, puse cap la cap, prind conturul unui șir al momen­te­lor-cheie, par să aibă roluri mai importante decît ale personajelor care apar în cele 90 de minute de film. Temele de reflecție din spa­te­le jocului actoricesc ies la iveală în fiecare sce­nă și te instigă să diseci tot ce ai crezut pî­nă acum că înțelegi prin solidaritate, to­le­ran­ță, spațiu comun sau loialitate.

„Comunitatea” se bazează, încă de la în­ceput, pe tot ceea ce înseamnă stare și gra­vi­tează în jurul sentimentelor umane pînă la sfîrșit. Ideea construirii ei pornește, prin ur­ma­re, tocmai de la evitarea rutinei și-a fricii și ajunge să fie prezentată ca o poftă subită a sufletului de altceva – de trai comun, în de­fa­voarea vieții de familie trăită separat de res­tul lumii, într-un mariaj. Casa moștenită de arhitectul numit Erik de la tatăl său, foarte scumpă și spațioasă, ajunge, așadar, la ideea soției sale, Anna, să găzduiască mai multe per­soane. Cupluri sau indivizi fără vreo afi­nitate cu mediul conjugal, aceștia se arată dor­nici să experimenteze traiul în colectiv și re­ușesc să se acomodeze în scurt timp unul cu celălalt.

Casa, proaspăt devenită lăcaș al „Comu­nității”, capătă un aer juvenil, viața, pînă a­cum trăită serios, scuturîndu-se de griji și in­vitînd actorii să participe în grup la o petrecere adolescentină. Între pereții locuinței se gă­sesc personaje care se fac remarcate cu u­șu­rință, atît în viețile lor de zi cu zi în afara ca­sei, cît și în colectiv. Profesorul Erik și celebra ști­ristă Ana, cu vîrste medii, o aduc în atenția ci­nefililor și pe fiica lor, o adolescentă de 14 ani, numită Ferja. Problemelor ei, diferite de ce­le ale adulților, li se alătură și tragediile ca­re i se întîmplă copilului unui cuplu din „Co­mu­nitate”, a cărui marcă definitorie este a­nun­țul pe care acesta îl face atunci cînd cu­noaș­te o persoană străină, anume, rostirea cu nonșalanță a cuvintelor – „Eu voi muri cînd voi împlini 9 ani”.

Prin gama largă a personalităților, nu în­tîrzie să se strecoare în film nici conflictul, bazat pe ideea distingerii între tipurile de dra­goste întîlnite în cuplu. Paradoxal, acesta gra­vitează în jurul Annei, ea fiind cea mai per­mi­sivă și empatică persoană din casă. Ceea ce o distruge, însă, este tocmai siguranța în pro­priile caracteristici pe care și le asumă fără vreo cunoaștere, în prealabil, a limi­te­lor proprii. Aceasta devine cauza tuturor su­fe­rin­țelor personale și ale familiei, stările sale reușind să-și croiască drum pînă în sufletul fiecărui membru al „Comunității”.

Simbolistica filmului este, în concluzie, largă și gesturile personajelor, cu întîietate, ale Annei, pot fi interpretate în moduri di­fe­rite. Asemănarea dintre ea și femeia care-și fa­ce apariția, pe neașteptate, în viața sa, poa­te fi pusă atît pe seama unei coincidențe, cît și a unei consecințe. Privindu-se într-o o­glin­dă mai tînără, fără a-și cunoaște aptitudi­ni­le, femeia nu reușește să-și anuleze singură deciziile. Astfel, lupta pentru construirea co­lectivului nu poate, în final, decît s-o lase să vadă unde anume va dori empatia dusă la extrem să o plaseze – înăuntrul sau în a­fa­ra „Comunității”.