Terapie cu tigri

Benjamin e un reporter care a tre­cut prin viață ca un uragan. De la pli­mbări cu avioane prin mijlocul tor­nadelor pînă la reportaje de pe bu­za unui vulcan pe punctul să erupă, a s­trî­ns su­ficiente povești încît să scrie 100 de cărți. Dar viața s-a răzbunat. La șase lu­ni după ce i-a murit soția, fiul său a fo­st exmatriculat de la școală și la ser­viciu i s-a spus să încerce să se a­pu­ce de scris editoriale pentru versiunea on­li­ne a ziarului.

Aceea a fost ziua în care și-a dat de­misia, hotărît să se dedice celei m­ai grele meserii din lume: cea de tată. În­să, chiar și după ce s-a decis să o ia de la capăt și „să cumpere un Zoo” într-o zonă rurală, tot se pricepea mai bine să fu­gărească urși și să îngrijească tigri de­cît să-și înțeleagă fiul de 14 ani. Dar gră­dina zoologică i-a dat lui Ben­ja­mi­n ceea ce îi lipsea, un scop mai im­portant decît probleme de zi cu zi, a­su­pra căruia acesta se aruncă fără re­muș­cări: renovarea. Ajunge să își ver­se toată averea pentru ca cele aproape 100 de animale să aibă cuști, mîn­ca­re, sau medicamente, pînă cînd se-n­ve­ci­nează cu falimentul. Însă, văruind gar­durile și căutînd șerpii evadați pri­n iarbă împreună cu staff-ul de la Zoo, băr­batul reușește să-i facă pe cei doi co­pii ai săi să zîmbească cum n-au mai făcut-o de cînd a murit mama lor.

De la început, e clar că „We bou­ght a Zoo” a fost gîndit ca un film de fami­lie. Ajungi să empatizezi cu Ben­ja­min, cu soarta animalelor și cu rolul dră­­guț jucat de Maggie Elizabeth Jo­nes, fii­ca reporterului. Mai mult, e plă­cut să o vezi pe Scarlet Johansson în­tr-o astfel de producție, ea fiind în ultimul timp mai mereu pe posterul mult-aș­tep­tatu­lui „The Avengers”. Tot de la în­ce­put se remarcă și faptul că producția nu se ferește de clișeele pe care le presu­pu­ne un astfel de film: cecul descoperit ca moștenire în mîneca unei bluze vechi sau revolta adolescentului care se mu­tă de lîngă prietenii și locurile pe ca­re le-a cunoscut de mic. Sau mica po­veste adolescentină de dragoste, ba­zată aici pe motto-ul „20 de se­cunde de curaj”.

Dar pelicula se deosebește de ce­le în care predomină astfel de clișee prin sinceritate. Nu se vinde un ambalaj al su­ferinței, al reîntregirii familiale, al sal­vării unor animale și nici nu se în­cear­că în vreun mod ieftin să se stoarcă lacrimi. Filmul promite o a­ven­tură. O a­ventură care e limpede că nu va i­no­va industria, nu va răsturna listele de la Oscar, dar va face una dintre serile mo­horîte din timpul săptămînii mult mai plăcută.