Un film învechit, despre tinerețe

Sînt unele scenarii care prind la pu­blic pentru că acesta trăiește filmul prin ochii personajelor. Altele, pentru că au atîta acțiune în cele 120 de mi­nute, încît fac ca seria Rambo să pa­ră o comedie romantică. Cele mai de suc­ces în ochii publicului sînt însă fil­me­le construite în jurul unui personaj, ca­re, ajutat de carismă, te dis­trage uneori de la povestirea ce poa­te să su­fere li­niș­tită, nu e nimeni atent la ea.

Cam așa s-ar traduce succesul Piraților din Caraibe, ajunși deja la cea de-a patra peliculă: Johnny Depp. Pe urmele căpitanului Sparrow am găsit-o pe The Black Pearl, am luptat cu oameni blestemați și am pus bețe în roate monopolului pe care l-a pus Imperiul Britanic asupra ape­lor. În cel de-al patrulea film, pornim în căutarea Fîntînei Tinereții, trecem prin ape pline cu sirene ucigașe de la care trebuie să obținem o lacrimă, mai găsim niște zombi, toate în timp ce o salvăm de cîteva ori pe Pene­lo­pe Cruz.

Acum, după ce am eliminat cli­șe­ele din majoritatea filmelor din lu­mea celor cu un papagal pe umăr, ne ui­tăm la ce a rămas. Căpitanul Sparrow, cel care sare pe calești și evadează din cur­tea regelui Angliei în timp ce îi mă­nîn­că savarina, este atît de savuros construit încît stai cu ochii pe ecran și cu mîinile pe burtă în așteptarea re­plicilor următoare. Prin felul în care vorbește, se luptă, gîndește sau îi lea­gă (uneori la propriu) pe ceilalți protagoniști, Johnny Depp cam sal­vea­ză de la înec filmul.

Pentru că da, cu toții am auzit de legenda Fîntînii Tinereții și de în­cer­cările de a ajunge acolo și după trei filme cu pirați am cam văzut toate clișeele acestei lumi: de la sticlele cu rom pînă la corăbii care nu se scufundă niciodată. Și ar fi fost prea mult să vezi aceleași lucruri și a patra oară, mai ales ținînd cont și de faptul că s-a schimbat aproape întrega distribuție, pe cînd Keira Knightley sau Or­lando Bloom chiar dădeau sa­voa­re filmului. Iar faptul că a fost filmat în 3D este un alt lucru ciudat. În afa­ră de cîteva prim planuri în care pu­teai să te uiți prin urechea căpita­nu­lui Sparrow și să vezi luminița de la capătul celălalt și o sabie care a iesit dintr-o ușă, a fost cam nejustificat. Poa­te doar pentru a motiva prețul pi­pe­rat al fimelor 3D din cinema­to­gra­fe.

În orice caz, filmul este unul care merită urmărit, deși nu a revoluționat franciza. Nota 10 pentru Johnny.