Amintirea solzilor albaștri

Christopher Paolini vorbește des­pre cărțile sale cu fascinația unui co­pil care se uită la desene animate. O­chii îi fac cît două funduri de borcan, mîinile încep să dan­se­ze prin aer și buzele se mișcă în mai multe ca­dre pe secundă de­cît poate înregi­stra camera.

Mai ales cînd vorbește despre solzii al­baștri ai dragonului Saphira sau des­­pre speranțele tî­nă­ru­lui Era­gon de a schimba soarta în re­gatul Ala­­ga­e­si­ei, răsturnînd re­gi­mul lui Gal­ba­to­rix.

De cînd i-a găsit oul Saphirei în prima carte, puștiul din Valea Pa­lancar s-a transformat într-un ade­vă­rat războinic, ajungînd ca în al pa­tru­lea volum să stăpînească nu doar sa­bia, arcul sau magia, cît și mintea. E drept, înțelepciunea îi mai alunecă înspre ascuțișul spa­dei uneori, dar de aceea dragonul e ală­turi de el, să îi mai taie elanul.

Cei doi s-au pornit către capitala ținutului alături de Nasuada, con­ducătoarea oamenilor liberi, de Arya, ambasadorul elfilor și de Orik, regele piticilor, cucerind toa­te orașele care le-au stat în cale. Nu fă­ră să se simtă. Obosiți, des­cu­­ra­jați, s-au adunat în fața zi­du­ri­lor cetății aș­tep­tîn­du-se să mo­a­ră. Sin­gura speranță a oamenilor era tî­nă­rul băiat alături de Sa­phi­ra, dar nici ajutați de elfi nu ar fi re­ușit să îl învingă pe Gal­ba­to­rix și drago­nul său imens. Pînă cînd E­ragon a descoperit un secret as­cuns odată cu moartea ultimilor mon­ș­tri înaripați și păzit cu prețul multor vieți. Dar nici acesta nu îi asigură vic­toria. Tot ce va face va fi să îl aducă față în față cu regele ma­lefic, pentru o ultimă bătălie la care se tri­mit apropouri încă de la primul vo­lum.

Ultimul volum din seria In­he­ri­tan­ce, cu același nume, va deza­mă­gi mulți dintre fani. S-au lăsat atît de mul­te portițe deschise încît Paolini, deși a avut 900 de pagini la dispo­zi­ți­e, nu a reușit să închidă nici ju­mă­ta­te. Cît despre final, de­zamăgirea va fi cu atît mai mare cu cît acesta a fost descris aproape în întregime încă din primul volum. A dat-o-n bară doar la nivelul „ro­man­ței epice” pro­­­mise, ­care s-a re­zumat doar la o mî­nă strînsă și un rămas bun de zece pagini.