Anotimpuri nordice, prevestitoare de sfîrșit

Ținuturile Norvegiei păstrează în ră­cea­la lor o tonalitate lirică specifică miturilor și legendelor scandinave care se reflectă și în literatură. Aceeași tonalitate, a poemelor în proză o exploatează Knut Hamson în scri­erile sale scurte care se disting și printr-un ritm muzical aparte. „Pan.Victoria” cons­tituie două reprezentări scurte ale singu­ră­tă­ții și iubirii, adunate sub forma a două ro­mane cu tentă psihologică. Deși legate, acestea diferă prin modul în care iubirea în singurătate sau singurătatea în iubire schimbă viața unui bărbat, respectiv a unei femei.
Dragostea mistuitoare, însă imposibilă prin incompatibilitate socială, își găsește adăpost în inima locotenentului Glahn ca­re se izolează tot mai mult în pustietatea ținutului Nordland, unde singurele sale ocupații sînt pescuitul și vînatul. Jurnalul pe care acesta decide să îl țină pentru a-și însemna existența retrasă, surprinde mo­dul în care viața acestuia se schimbă atunci cînd o întîlnește pe Edvarda.

El iubește grav, iar ea flușturatic, lăsînd să iasă la iveală caracterul său imprevizibil. La fel ca în „Jocurile Daniei” lui Anton Holban sau ca în cazul personajelor lui Mir­cea Eliade, povestea de dragoste devi­ne una chinuitoare și cu o implicare de o singură parte, ceea ce îl conduce pe Glahn în pragul nebuniei, ajun­gînd să se împuște singur în picior sau să-și omoa­re propriul cîine, singurul care îi mai stă ală­turi. Po­vestea celor doi evoluează și se pliază oda­tă cu ritmul în care natura se schimbă din pri­mvară în vară și din toam­nă în iarnă, puținele momente în care aceasta își gă­seș­te împlinire fiind în vibrațiile scur­te ale pri­măverii.

Sentimentele se amestecă prin viața săl­batică din Nord, ascunzînd în „Victoria” o al­tă poveste de dragoste fără o finalitate fe­ricită. Aceleași diferențe sociale și temeri fac ca iubirea între fiul morarului și fiica unui castelan să fie sub presiunea continuă a epo­cii și societății în care aceștia trăiesc. Cele două romane scurte alungă ideea oricărei împliniri prin iubire și dau în egală măsură doze de îndepărtare și de apropiere care rup romantismul în bucăți.

„Povestea noastră. N-o să se termine cu bine. Fie că mă crezi, fie că nu, acum cînd merg, mă ia cu friguri; mă trece un fior rece pe spi­na­re de îndată ce mă apropii de tine. Asta e de fericire.”