Cînd purgatoriul se leapădă de flăcări

Ubi fumus, ibi ignis (trad.: Nu există fum fără foc)

James Patterson nu-și pierde vremea cu in­troduceri lungi în cea de-a șaptea parte a Women’s Murder Club (WMC) (n.r.: „Clubul Crimelor pentru Femei”) și facem cunoștință chiar din prima pagină cu doi piromani ado­les­cenți. Aceștia devin niște ucigași în serie și țin sub teroare orașul San Fracisco după ce leagă mai multe cupluri înstărite între ele pen­tru a le arde de vii în propria casă. Sin­gu­rul indiciu pe care cei doi îl lasă în mod in­ten­ționat în urmă sînt cărțile pe care aceștia no­tează cîte un citat din latină. Cei care tre­bu­ie să rezolve cazul, Lindsay Boxer și par­te­nerul ei Rich Conklin, sînt prinși între timp într-o altă investigație mai misterioasă, ce con­duce la multe frustări și piste care nu duc nicăieri.

Astfel, tot în intrigă autorul parcă as­cun­de un bici printre pagini și leagă cititorul de sca­un, reușind să alimenteze mai ceva de­cît un butoi cu benzină enigma dispariției lui Michael Campion. Acesta din urmă este fiul unui fost guvernator, care a fost văzut pen­tru ultima oară intrînd în reședința lui Junie Moon, o prostituată naivă și cu o față angelică, du­pă cum ne este descrisă în carte. După ce a­jun­ge să fie arestată, fata mărtu­ri­seș­te polițiștilor că Michael, despre care se știa că are probleme gra­ve cu inima, i-a murit în brațe, iar în pa­ni­­ca mo­men­tului prostituata și-a sunat prietenul ală­turi de care i-a cio­pîr­țit corpul și i l-a aruncat în spatele unui McDonalds dintr-un alt oraș în saci din plastic. Cu asemenea de­ta­lii mor­bi­de și violente Patterson își bagă spai­ma în ci­titor pînă la final, existînd ne­nu­mă­rate pasaje care ne sînt servite în față fără se ne putem pregăti în prealabil, cum ar fi tru­pul carbonizat al unei victime, sfărîmat în do­uă din greșeală de că­tre un pompier în­ce­pă­tor.

Însă nu tot volumul este așa de întu­ne­cat, iar printre casele pulverizate de flăcări și investigațiile care par fără sorți de iz­bîn­dă, apar doze nu foarte îmbibate de romantism între cei doi polițiști, ieșiri la bere ale mem­bre­lor WMC care se termină de cele mai multe ori amuzant sau tot felul de dileme mărunte din viața de zi cu zi. Și chiar dacă cazul dis­pa­riției ar părea simplu, nici bine nu con­sumăm 20 din cele 125 de capitole că afăm cum Junie își neagă propria poveste, iar po­li­țiștii nu reușesc să găsească nici măcar un fir de păr pe care ar putea să o incrimineze. Astfel, pentru o bună parte a cărții, autorul ne tîrîie prin curțile de judecată jucîndu-se cu pulsul nostru asemeni unui păpușar, pen­tru a ne servi la final ceva ce cu siguranță nu ne-am fi așteptat.

Sic erat in fatis (trad.: Așa a fos sortit)