Cînd scrisul ușor devine greu de dezlegat

Cartea lui Domenico Starnone se citește ușor. Se încadrează în categoria cărților citite dintr-o suflare și, pe lîngă scriitura deloc complexă pe care-o are, mai cară în spate și tratarea unei teme deja abordate în zeci, sute sau chiar mii de rînduri – iubirea. În ciuda ambelor lucruri deja spuse, Noduri își găsește calea spre ieșirea dintre marginile șablonului prin structură, prin complexitatea personajelor și prin firul narativ care poate fi asemănat cu un scenariu de scurtmetraj.

În ceea ce privește structura, Nodurile lui Domenico Starnone n-ar putea fi altfel decît încîlcite. Dacă autorul își împarte cartea în trei segmente, fiecare dintre ele fiind bine definit și fragmentat prin schimbarea naratorului și perspectiva unică pe care o are asupra celor întîmplate, povestea pe care fiecare narator începe să ți-o spună e aceeași. Astfel că, ceea ce pare la început un roman banal despre căsnicie, se transformă într-un soi de balaur narativ cu trei capete, pe care n-ai cum să le asculți separat, făcînd abstracție de celelalte două din apropiere. Incisiv și folosindu-se de o agresivitate ușor mascată, povestea despre căsnicie a Vandei, care începe romanul, pare și cea mai nefericită dintre toate – ea este soția înșelată, lăsată să se descurce singură împreună cu cei doi copii, în căutarea unor răspunsuri pe care, atunci cînd e aproape de pragul de a le găsi, află că nici nu și le mai dorește. Caută să găsească puterea de a ierta însă se găsește incapabilă s-o facă și, astfel, se trezește trăind o viață tristă, sumbră, dedicată în întregime doar copiilor pe care încearcă să-i crească și să-i aducă la limanul normalității. Povestea lui Aldo aproape te face să devii empatic – îți spune franc de ce a înșelat, cît de prost s-a simțit cînd a făcut-o și tot el, în cel de-al doilea segment al cărții, îți pune în față motivul ușor înduioșător și ludic datorită căruia Starnone a ales să-i dea cărții sale un astfel de titlu. Pînă să ajungi totuși să te înmoi cu totul în fața resemnării lui Aldo, cea de-a treia parte a cărții începe să dea o direcție ușor străină romanului, oferindu-i parcă și puțin potențial cinematografic. Cei doi copii, pînă atunci prezentați numai în copilărie sau tînără adolescență, sînt acum adulți – deloc normali și profund marcați de firul încîlcit al poveștii părinților lor. Astfel că Domenico Starnone își lasă povestea în mîinile lor și, mai îndreptățiți decît însuși autorul, par să decidă singuri cum să se sfîrșească romanul.

Dincolo de structură și fir narativ, personajele autorului italian sînt construite atent, fiecare fiind stăpînul unei bogate vieți interioare și al unei sensibilități hrănite de tot felul de traume, dezamăgiri și tristeți. Astfel că, fără să tindă continuu spre obținerea unor mari bucurii, ele își intersectează viețile încercînd să găsească mici momente îmbucurătoare, care să facă timpul să se scurgă mai plăcut și, parcă, să facă trecerea lui să doară din ce în ce mai puțin.

Cartea lui Starnone e-o carte de vacanță – dar asta numai dacă în vacanță ți-ai propus să înveți ceva despre empatie și să reflectezi asupra straturilor încîlcite ale realității care se așază, pe furiș, între cele aparent perfecte ale emoției.