De veghe în lumea incoloră

Știi efectul acela de deja-vu care te tre­zeș­ti atunci cînd vezi o față pe care n-ai mai văzut-o niciodată? Un curent care-ți stră­bate corpul încercînd parcă să se tre­zeas­că la o altă realitate decît cea pe care o tră­iești. Exact latura asta o explorează Pa­trick Modiano în „Cîinele fantomă”, un roman sim­plu la prima vedere însă întortocheat în i­magini de pe străzile înmuiate de toamnă ale Parisului.

Totul începe în 1964, într-o cafenea unde doi tineri sînt surprinși de lentila unui a­pa­rat Rolleiflex. Francis Jansen, un fotograf a­flat mereu pe drumuri, contractat de o re­vis­tă americană, caută suflul capitalei fran­ce­ze încadrînd în obiectivul său tineri în­dră­gostiți, băncile tăcute ori drumuri pră­fu­ite. După ce acceptă să fie pozați, cei doi tineri îl acompaniază pe fotograf pî­nă apartamentul dezordonat al acestuia.

Timpul sare din loc treizeci de ani mai tîr­ziu, iar naratorul, în speță tînărul care se lă­sase întipărit pe revistele americane, re­des­coperă poza și realizează că Francis Jan­sen, fotograful a dispărut din memoria sa mai subit decît un blitz orbitor. Mai de­par­te, urmează un fel de vînătoare de co­mori, în care naratoul parcurge aceeași pași pe care i-a făcut acum treizeci de ani cînd se împrietenise cu Jansen. Imediat ce Ro­bert Capa, prietenul acestuia, împreună cu o tînără care apare în foarte multe poze se sting, bărbatul se retrage încetișor din me­mo­ria tuturor. Naratorul este singurul care și-l mai amintește, iar cadru cu cadru des­co­perim adevărata biografie a fotografului.

Lucrurile care ies foarte bine în e­vi­den­ță sînt tristețea și depresia lui Jansen, care-și ascunde singurătatea în pozele re­a­li­­zate de-a lungul vieții. De altfel, structura ro­manului e ordonată în pasaje scurte, care nu respectă un tipar, iar spațiul temporal de­vine un joc în sine. Povestea nu-i una foarte spectaculoasă ori complexă, însă re­pre­zintă un jurnal care evidențiază foarte bine cum unele lucruri, sau oameni ce dispar pur și simplu din existență.