Fantasmele ce reaprind viața

Te simți captiv ca într-o pînză de pă­ian­jen care ți se țese pe față ori de cîte ori încerci să își muți privirea pe o nouă filă. În peste 150 de pagini, renaști, visezi, abandonezi ideea de existență și te complaci cu condiția morții, împreună cu personajul care ți se deschide. Constantin Eretescu publică „A doua naștere”, sub forma unui roman aruncat direct înapoi în anii ’50, desfășurat pe mai multe planuri. În captivitatea comu­nis­tă, a anchetelor și închisorilor politice, a de­por­tărilor în Delta Dunării, se naște o poveste de dragoste, trăită de eroul Matei Litera, care însă devine o componentă mi­no­ră a vieții acestuia.

Asta pentru că în prim-plan trece ideea evadării din orice fel de constrîngeri, pe toate căile posibile. Inițial, evadarea acestuia se face doar prin vis sau prin ruperea de rea­litate, neputința fizică fiind asociată cu gîn­dul morții, pînă la familiarizarea cu aceasta. „Visarea deveni dintr-o dată un mijloc de supraviețuire. Abandona existența, o anula, pentru a trăi într-o irealitate luminoasă, cotropitoare și obsesivă.” Personajul desco­pe­ră mai apoi că menținerea minții ancorate în realitate îl poate ajuta să își concretizeze visul. Prima cale este la propriu, fuga efec­ti­vă din captivitatea politică. Cea de-a doua es­te dragostea, sau momentul potrivit pentru a se cufunda în visare. La aceasta din ur­mă, eroul este nevoit să renunțe în final, pen­tru a se putea menține lucid.

Vocea povestitorului este una dinamică, însă sacadată, narațiunea părînd a fi îm­păr­țită ­în secvențe diferite.

Vocea povestitorului este una dinamică, însă sacadată, narațiunea părînd a fi îm­păr­țită ­în secvențe diferite. Astfel, frînturile in­ti­me se confundă cu cele de constrîngere poli­ti­că, introduse și printre cele de atmosferă bucureșteană, evadarea personajului făcîn­du­-se brusc, prin schimbarea iute de planuri și de peisaje. Romanul încearcă de fapt să își transforme personajul dintr-un om aflat în­tr-o situație limită, într-un erou care încearcă să se salveze fără ajutorul celorlalți prin in­ter­­me­diul frămîntărilor sale interioare. „Nu știu cine a decis că n-am dreptul la libertate pînă nu mă izbăvesc de frică și pînă nu re­nunț la dragoste. Fiindcă nu mă mîntui decît eu, prin naștere.”